Era prima noapte când ne găseam aici, 
pe malul tăcut, 
unde valul se împreuna molcom cu pământul. 
Deasupra, luna
își întindea lumina peste apa liniștită, 
ca o plapumă subțire de lumină.

„Privește!”, ai spus tu, aranjându-ți cu delicatețe rochița verde, 
ce-ți învelea grațios genunchii. 
„O față se ivește din oglinda lacului, 
căci stropii albaștri se fac ochi în orbitele ei goale”. 
Și iată, un pește zvâcnind din apă îi trasează sprâncenele, 
iar nufărul galben îi desenează genele, 
asemenea unei mâini divine ce modelează un chip nevăzut până atunci. 
Și astfel, chipul lunii, aidoma unei măști fantastice, a prins viață.

Mai aveam multe să ne spunem, 
să ne destăinuim, dar tăcerea m-a cuprins. 
Luna însăși părea că prinde glas. 
Mă simțeam chemat de ea, de undele ce o reflectau, 
iar eu, fără să clipesc, am intrat în apă. 
Voiam să-i dăruiesc un vocabular, 
pe care-l păstrasem din anii de liceu, 
când visam.

„O, stai!” mi-ai strigat, 
cu o surprindere ce-ți înviora chipul. 
„Unde plonjezi?”

„Acolo”, am răspuns eu cu jumătate de gură, 
bâlbâindu-mă sub privirea ta. 
Cercurile făcute de pașii mei în apă strâmbau luna, 
transformând-o într-un balon spart..

„Nu contează!” ai adăugat tu, 
cu hotărârea pe care o știam. 
„Hai mai bine în carul mare, să colindăm cerul!”.
Fără șovăire, ai pus piciorul pe marginea carului, 
pregătită să te avânți printre stele.

Înfricoșat, m-am agățat de tine, 
căutând să te opresc. 

„Ce ai, dragă?” m-ai întrebat, 
uitându-te la mine de pe scaunul din crengi.

Dar eu mă vedeam vizitiu, 
mânând caii stelelor 
prin noaptea nesfârșită, 
ca un erou al bolții cerești, 
stăpân peste infinitul de lumini.