Inima e o potecă bătătorită, 
un drum tainic pe care emoțiile își poartă pașii – 
și fiecare anotimp le aduce alte culori, alte umbre. 

Iată, acum e toamna 
și auzi pașii îngerilor alunecând, 
ca o aripă moale, 
peste lume. Ei știu că aici, pe pământ, 
li se încheie misiunea. Se înalță spre ulmi, 
încercând să așeze frunza la loc. 
E o poruncă veche, să priceapă suferința lui Sisif, 
care și-a risipit puterea în lupte fără sfârșit, 
într-o lume unde Adamul desăvârșit i-a preluat amprenta.

Sisif nu mai împinge povara pe culmi – el s-a scufundat 
cu tot cu mituri, 
în cenușa altei lumi,
pe când istoriile s-au schimbat,
de la Iisus până la noi. 

Era vremea empatiei în floare. 
Oamenii intrau în pielea celorlalți, 
uitând de invidie și bârfă. 
Nonșalanța părea o relicvă arhaică, 
străină celor care umpleau străzile cu o prezență senină. 

Baladele se purtau ca o mantie, 
iar aceea despre Lenor  
își găsea ecou în piepturile tuturor.

„Da”, 
mi-am zis, 
„peste un secol, poate mai puțin, 
va apărea un AI deghizat în prinț”...