Am prins puține hore duminicale, 
pentru că, 
mai târziu, 
obiceiul lor s-a pierdut în modernitate.

Nu-i prea știam rostul: 
aglomerație, forfotă, 
mă izbeam prea des de fustele femeilor, 
când alergam după alți copii de vârsta mea, 
să ne prindem și noi în joc. 
Ca instrumentele muzicale, 
răsunam în mâna energiei 
pe care o aveam...

Se ținea hora, 
cel puțin cea de care îmi aduc aminte, 
la o cișmea, 
după ce treceam podul de lemn 
peste Desnățui. 
Era o răscruce cam incomodă și strâmtă, 
fiindcă se stătea cam în rână.

Lumea de acolo 
era un cerc în asistență,
pe care Dumnezeu îl putea plimba 
la deal ori la vale... 

În centrul atenției,  
erau tobarii  
și cei care suflau 
în trompetele ca niște creste de cocoși 
de zahăr. 
Prea le erau pierdute gurile în muștiucuri!
„Sigur sunt dulci goarnele”, 
mă gândeam, 
uluit de strălucirea alamei.

Brațele mamei, 
cum stăteam în fața ei, 
erau în permanență puse pe umerii mei, 
dar, 
la un moment dat, 
le-am simțit străine și m-am uitat, 
cam speriat, 
în spate.

Nu era mama...

Era o vecină.

Am fugit disperat printre oameni 
să-mi găsesc mama! 
Era ceva mai încolo, 
de vorbă cu niște femei bătrâne, 
despre cine știe ce întâmplări 
ale acelei vremi care avea să intre în istorie, 
cu horă cu tot...

Poate o regăsește Boia, 
printre pagini străvechi...