Cel mai recent volum de lirică semnat de Ștefan Melancu, Întoarcerea la real (Editura Limes, Cluj, 2025), își organizează materia poetică în cinci secțiuni — Nașterea atunci a poeziei, Vara firii, Poemele nopții, Alergarea chipului și Întoarcerea la real — alcătuind un traseu care poate fi privit ca o succesiune de stări ale conștiinței. Denumirile capitolelor anunță temele, dar și prefigurează o adevărată gramatică a volumului: nașterea cuvântului, includerea acestuia în ritmurile firii, traversarea nocturnului, căutarea chipului și, în cele din urmă, revenirea la real.

Această întoarcere nu trebuie înțeleasă însă ca o simplă revenire la ceea ce este recognoscibil sau imediat perceptibil. Realul lui Ștefan Melancu este unul filtrat prin memorie, afectivitate și imaginație. Prin arta scrisului, autorul încearcă să recupereze sensurile ascunse ale vieții, acele vibrații pe care privirea grăbită le pierde.

Cele cinci secțiuni ale volumului pot fi astfel privite ca tot atâtea ipostaze ale unei singure căutări. În Nașterea atunci a poeziei, cuvântul se desprinde din tăcere și își află pentru întâia oară puterea de a institui o lume; în Vara firii, existența se deschide sub semnul plenitudinii; Poemele nopții adâncesc perspectiva în zonele de umbră ale ființei; Alergarea chipului aduce în centrul atenției problematica identității și a prezenței; iar ultima secțiune, Întoarcerea la real, pare să închidă cercul. Revenirea nu este niciodată identică punctului de plecare: ceea ce poetul regăsește la capătul drumului este lumea transfigurată prin experiența traversării ei.

Într-o asemenea concepție, poezia devine mai puțin o evadare decât o formă superioară de revenire. Poetul se îndepărtează de lucruri, numai pentru a le putea vedea din nou; le pierde, pentru o clipă, în abstracția contemplației, spre a le redobândi apoi în lumina unei conștiințe mai adânci. De aici impresia că întregul volum se construiește pe o mișcare circulară: cuvântul se naște din real, se desprinde de el, îl străbate prin toate experiențele sensibilității și se întoarce, în cele din urmă, la același real, dar încărcat acum de o semnificație pe care simpla percepție nu i-o putea conferi.

Aceasta este și una dintre particularitățile poeziei lui Ștefan Melancu: refuzul de a considera realitatea drept ceva definitiv cunoscut. Lucrurile cele mai apropiate — natura, timpul, chipul, casa, memoria, gesturile cotidiene — rămân susceptibile de revelație. Ele nu trebuie inventate pentru a deveni poetice; trebuie doar privite cu acea intensitate a atenției prin care banalul își pierde opacitatea și începe să-și mărturisească sensul. Astfel se explică și întoarcerea anunțată de titlu: ea este, în ultimă instanță, o întoarcere la lucruri după ce acestea au fost descoperite din nou prin poezie.

Poetul nu caută un univers de substituție, este interesat mai degrabă de adevărul ascuns în universul familiar, iar dacă poezia are aici o funcție de cunoaștere, ea constă în a formula sentințe asupra realului și de a-l face din nou perceptibil. Ceea ce privirea obișnuită trece cu vederea, poezia reține; ceea ce timpul consumă, memoria poetică recuperează; ceea ce pare lipsit de însemnătate dobândește, prin cuvânt, o nouă densitate. În această dialectică discretă dintre apropiere și distanțare, dintre vedere și revelație se află una dintre semnificațiile profunde ale volumului lui Ștefan Melancu.

Există o clipă inaugurală în care lumea pare să se nască simultan cu limbajul capabil să o numească: „Dimineața cuvintelor asta ai vrea acum / carnea lor fragedă pieptănată de rouă și îmbăiată / în ea. Verbele lor de căței cu cerul gurii negru / mușcând coada de lună nebună” (Dimineața cuvintelor). Cuvintele sunt încă moi, receptive, aflate în apropierea stării de germinație. De aici înainte, universul începe să se anime. În aceeași dinamică a începutului, soarele abia răsărit „va clătina umbra casei”. Imaginea concentrează una dintre constantele universului liric al lui Ștefan Melancu: corespondența dintre exterior și interior; natura și conștiința comunică printr-o rețea subtilă de analogii.

În dimineața genezei poetice, inima este dominată paradoxal de „lene”. Numai că este vorba despre o lene productivă, despre suspendarea febrei cotidiene, care îi permite sensibilității să devină receptivă. Inima leneșă este, de fapt, o inimă disponibilă. Ea poate „încăpea” murmurele abia auzite, poate primi acele semnale minuscule ale realului care scapă percepției comune. Este aici unul dintre meritele importante ale volumului: poezia este recuperată din proximitatea vieții. Ea nu se proclamă drept revelație solemnă, nu are nevoie de spectaculos pentru a se legitima. Dimpotrivă, poate apărea într-un gest gospodăresc, într-o scenă de familie sau în ritmul unei munci vechi de când lumea: „tata cosind câmpul odată cu zarea culcată sub el / în crucea vieții. Scuipând în palme / și netezind viața – // atunci lumea prindea chip ochi mari / și mâini lungi cârlionți negri înfășurați de vânt / pielea întoarsă în ea însăși și gura mușcând cuvintele / mirosind a cer și pământ” (Noaptea atunci a poeziei). În acest punct, figura tatălui dobândește și o valoare simbolică. Munca lui poate fi privită ca o formă primordială de ordonare a lumii, după cum poezia este, la rândul ei, o încercare de a ordona prin cuvânt ceea ce experiența oferă în stare brută.

Întoarcerea la real este și o carte despre autocunoaștere prin poezie. Poetul nu se află deasupra lumii, într-o poziție privilegiată de observator, ci în interiorul ei. El îi simte schimbările, îi poartă memoria și încearcă să-i traducă tăcerile: „Acum 23 de ani tata cioplea câmpul. Sufla toamna / și râdea de cornul lunii ivit înspre umbre. Smulgea iarba / crescută în talpa casei și se scurgea nevăzut / în ea. Dumnezeu cel mare privea / doar în ziua lui preaînaltă. Ziua (în joia timpului) / rămăsese încă neatinsă în limba ei albă. Cuvinte oarbe / în dimineți oarbe” (Din caietul cu cârlionți negri).

 În viziunea lui Ștefan Melancu, intrarea în realitate nu este o simplă experiență, ci o prindere în mrejele unui angrenaj din care evadarea devine imposibilă. Realitatea acționează asemenea unui câmp de forțe coercitive, este o structură carcerală dotată cu un întreg arsenal de constrângeri. Ea își întinde asupra eului o manta fantasmatică și totodată opresivă; a-i trece pragul înseamnă a accepta o alienare definitivă, în care voința este resorbită în gestul automat al scrisului. Totuși, din această energică fiziologie a scrisului, se dedublează o mână geamănă, o proiecție onirică aparținând deja tărâmului imaginarului și al dublului: „În mantia realului mâna care scrie / și copia ei răsfrântă în șoapte / amândouă tăind ziua sub noapte / Mâna care scrie deci / și cea geamănă închipuită / și mută. Tăcerea le cutreieră / pielea” (Alergarea chipului).  

În fond, Întoarcerea la real pledează pentru o poezie a proximității și a revelației discrete. Ștefan Melancu nu pare interesat să inventeze o lume paralelă, ci să descopere ceea ce se ascunde în lumea deja existentă.