Vara, 
pe la ora 9–10 seara, 
oamenii din mahala se strâng la drum, 
în dreptul unei curți cu bancă la poartă sau fără, 
dar important e să fie într-o poziție centrală: 
să poată ajunge și cei din deal și cei din vale. 
Să fie convenabil pentru toată lumea.

Unele bătrâne aduc pături 
pe care să stea atât ele, 
cât și nepoatele. 
Băieții nu suportă lâna. 
Și nici nu avem noi timp 
să zăbovim.

Luna se trage și ea mai aproape de noi 
și își așterne o cergă de raze calme
sub picioare. 
Când ascultă, 
își despletește părul, 
cu o parte a feței întoarsă spre cosmos, 
dar nu o bagă nimeni în seamă...

Începe Tumam cel bătrân 
să povestească. 
Se înșiră firele narative în aer, 
ca venele în corp, 
și tot așa se încing, 
precum inima, 
care câteodată le mai dă foc, 
de la un dor...

Ce pericol ne paște!

„— La Ulmul Prodii”, 
spune bătrânul, 
„e un șarpe imens. Au trimis și armata 
să-l atace cu tunurile, 
dar nu a scos atunci, 
de sub pământ, 
capul în niciun fel...

— Uite acum”, 
își susține ideea, 
„îmi povesti Ionel al lui Piață, 
când veni de din deal”.

Suntem cu toții ochi și urechi. 
Nu ne mai arde nouă, 
copiilor veseli, 
să alergăm unul după altul, 
să ne hârjonim ca Nică, odată...

După ce taina, 
târziu, 
se închide ca o ușă spre universurile multiple 
ale lui Alice, 
pe mine, cel puțin, mă ia cu frică. 
Nici nu mai îndrăznesc să intru în casă. 
O tot descos pe mama 
despre ceea ce am auzit la taină.

Mama râde, 
pentru că a intuit exagerarea 
care s-a istorisit.