În poiană,
caprele săreau pe gard, 
rupeau cu botul crengile lăsate pe uluci, 
alergau unele după altele, 
până când ajungea păstorul 
și le ducea la câmp...
l invidiam, 
imaginându-mi pajiștile ca în rai, 
mărginite de ape reci și limpezi, 
cu umbră din pomii mari, 
avioane și de hârtie 
și cu motor, în plutire.
 
Mi se părea că, 
unde va fi el cu turma, 
vede Gubaucea, 
pe care mi-o indica mie mama: 
„Uite, aia e!”, 
când mă plictiseam la prășitul viei 
în Valea Crucii, 
primăvara.
Zăream o linie verde, 
care era destul de aproape, 
dacă o luam la pas... 
Următorul obiectiv al meu 
era să ajungem acolo, 
să stau la umbră 
și să beau apă rece. 
Mai rămânea să alerg 
și să dau două-trei șuturi în minge 
și visul va fi gata.
Așa visam cu ochii deschiși, 
stând jos, lângă un buștean. 
Până mă transportam fictiv, 
bătea ora în orologiu 
să plecăm acasă.

Când ne-a venit și nouă rândul 
să paștem caprele, 
mama nu a mai scăpat de gura mea 
și m-a luat cu ea.

Mâncarea din săcui 
nu aburea ca acasă, 
pe la jumătatea zilei, 
când totul se reducea la zero: 
nici pasărea în cer nu mai zbura. 

Începeam 
să-mi regret pornirea împlinită. 
Nu aveam ce face, 
nu se întrevedea nimic la orizont, 
nici măcar o tufă,
la care să mă feresc de soare, 
la vârsta mea de țânc.

Nimic nu se asemăna 
cu motivele aduse dimineața 
de imaginația mea. 

Mă cufundam în tăcere și eu, 
nu aveam de ce să mă plâng. 
Înduram ceasurile care așa de greu 
alunecau la vale, 
în locul apelor care m-ar fi încântat, 
dacă ar fi existat pe tărâmul acesta.

Nici vârsta copilăriei, 
de care voiam, 
într-un fel, 
să scap, 
nu mă așteptam să treacă 
și să scriu azi despre ea. 

Nici la numele pus pe-o carte 
nu aspiram. Cel mai mult pentru mine 
ar fi contat jocul, de care, atunci, 
pe când clepsidra înghețase 
în coarnele caprelor albe, 
nu aveam parte.