Numele lui Constantin Virgil Gheorghiu a rămas adesea captivul propriului succes planetar — romanul Ora 25 — sau a fost eclipsat de traiectoria lui biografică sinuoasă, de la anii de exil francez, până la slujirea preoțească.

Demersul exegetic Constantin Virgil Gheorghiu. Prozatorul (Editura Junimea, Iași, 2026. Cuvânt însoțitor de Livia Iacob) semnat de Livia Ciupercă se distinge prin rigoare metodică, atribut care atestă autoritatea epistemologică a cercetătorului înarmat cu cele mai exigente instrumente ale criticii documentare. Studiul tematizează ipostaza înstrăinării existențiale drept matriță generatoare pentru un corpus scriitoricesc fundamental adresat acestei problematici, receptat deopotrivă în spațiul apusean — unde își găsește consacrarea — și în arealul cultural de origine al autorului invocat.

Într-un peisaj literar marcat de sciziuni, identificarea unei convergențe organice între aceste dimensiuni constituie o stare de echilibru normativ pe deplin dezirabilă. Această abordare este cu atât mai necesară cu cât aplicarea unor grile de evaluare de natură estetică s-ar dovedi ineficientă în procesul de reintegrare canonică a unor personalități de talia lui Constantin Virgil Gheorghiu, Vintilă Horia ori Virgil Ierunca. Acești scriitori au repropulsat orizontul prozodic al unui Apus suprasaturat de artificii stilistice și căutări experimentale.

Focarul analizei se mută asupra dinamicii de transfigurare și evoluție ontologică a individului. Prin transcenderea propriei Golgote și asumarea destinului colectiv — demers ce refuză complicitatea cu ororile concentraționare denunțate din altă perspectivă de Danilo Kiš —, ființa umană își situează semenii în centrul propriei existențe și reușește să se libereze de sub spectrul finitudinii și să acceadă la dimensiunea eternității. 

În cea dintâi parte a capitolului inaugural — numit sugestiv cu propriile cuvinte ale prozatorului: „Cățărat pe trunchiul popoarelor străine, asemenea orhideelor” —, Livia Ciupercă întreprinde o migăloasă și necesară muncă de inventariere. Ea trece în revistă, cu o scrupulozitate de cronicar conștient de misiune, întreaga bibliografie a și despre Constantin Virgil Gheorghiu, în măsura în care această operă, scrisă pe tărâmuri străine, a putut fi tradusă până astăzi în limba română. Este aici o muncă de restituire culturală care merită toată prețuirea, căci limba română își reprimește, în acest mod, fiul rătăcitor. Când părăsește ariditatea fișelor bibliografice, autoarea surprinde, cu subtilitate psihologică, resorturile intime ale personalității lui Constantin Virgil Gheorghiu: mai întâi, evlavia filială față de figura tatălui, învăluită într-o aureolă de sfânt și devenită un adevărat far moral pentru întreaga lui existență; apoi, mistuitoarea nostalgie a vetrei strămoșești, acel dor fără de stingere care l-a însoțit ca o umbră credincioasă în anii de pribegie. Căci, pentru Constantin Virgil Gheorghiu, exilul nu a fost o simplă întâmplare biografică ori un refugiu comod, ci o adevărată piatră de încercare, un calvar asumat: „Exilul este cruntă piatră de încercare pentru oricine! Dar mai ales în vreme de război. Și totuși, Constantin Virgil Gheorghiu a avut șansa de a avea lângă el, soția, pe Ecaterina Burbea, jurist apreciat, și-al ei portret de tinerețe, pe care-l recunoaștem vădit, în personajul Eleonora Nicolau, avocatul din oficiu al condamnatului Nicolae Funogea din romanul Ultima oră”.

Livia Ciupercă recurge la tehnica asimilării discursive: titlurile capitolelor sunt decupate nemijlocit din lexicul și imagistica scriitorului supus exegezei. Această simbioză titulară este și un act hermeneutic, prin care vocea criticului se pliază pe armonica fundamentală a creatorului.

Cea de-a doua secțiune a lucrării, intitulată sugestiv „Lacrimi amare la fereastra albastră a cerului”, condensează în însăși formula lirico-metaforică vertijul ontologic și descumpănirea autorului în fața structurilor sociale ale lumii apusene. Străinătatea nu i se înfățișează ca un spațiu al împlinirii; conștiința exilatului resimte acut fractura dintre idealul interior și pragmatismul exterior. Pentru a ilustra această stare de criză existențială, exegeta se folosește de grila analitică oferită de alter ego-ul ficțional Hans Helbron, un personaj-reflector, prin intermediul căruia sunt exprimate sintetic cele trei axe de gravitație spirituală ale scriitorului, adevărații piloni de susținere ai universului lui axiologic: devoțiunea necondiționată față de Dumnezeu, cultul sacru al libertății și atașamentul, aproape mistic, față de România. Aceste trei virtuți teologale și identitare, care definesc profilul moral al lui Constantin Virgil Gheorghiu, au constituit, totodată, singura platoșă capabilă să-l fi protejat de dizolvarea într-un exil ostil și desacralizat.

Capitolul al treilea, purtând un titlu de o gravitate aproape liturgică — „Atunci când vom fi uciși vom fi încununați” —, fixează focarul analizei pe un text de o singulară densitate simbolică, rămas până neîngăduit de târziu în penumbra receptării noastre critice: romanul Tunica de piele. Livia Ciupercă urmărește alchimia proiecției naratologice, punând în lumină mecanismele prin care scriitorul își organizează universul ficțional pe coordonatele unui destin de martir. O atenție deosebită este acordată sistemului onomastic, privit ca o veritabilă rețea de signatare metafizice și nu neapărat ca un simplu repertoriu de etichete convenționale. Ilustrativă în acest sens este descifrarea numelui personajului Roland Panselin: dincolo de sonoritatea lui cavalerească, acesta poartă în sine valența etimologică și simbolică a „lunii pline” (plein ciel / plein-lune), sugerând o luminozitate reflectată, o plenitudine spirituală care strălucește în noaptea unei lumi desacralizate și asediate de tragic. Romanul a fost publicat în Franța în anul 1966 și tratează tema nedreptății sociale. În limba română, cartea a fost tradusă și publicată la Editura Sophia. 

Inscripționat sub semnul unei metafore vegetale de rezonanță etică — „Nufărul care iese din nămolul mlaștinilor” —, cel de-al patrulea capitol al studiului, își propune să circumscrie un grupaj romanesc de o complexitate aparte, abordând succesiv operele Cerșetorii de miracole, Spioana, Marele exterminator, precum și Marele Sinod Ortodox și Dumnezeu la Paris. Titlul secțiunii devine o cheie hermeneutică fundamentală: la fel cum nufărul își extrage frumusețea imaculată din întunericul mâlului, tot astfel universul ficțional al lui Constantin Virgil Gheorghiu își înalță arhitectura spirituală din însăși materia dureroasă a totalitarismului, a alienării și a tragediei istorice. Livia Ciupercă pune în lumină dimensiunea soteriologică a prozei de exil, arătând că, în cele mai opace structuri ale lumii contemporane, rămâne mereu deschisă o cale spre divinitate și spre redempțiune. 

Secțiunea următoare a cercetării, plasată sub un sigiliu de fervoare teologică — „Sfinții sunt precum vulturii: zboară la o foarte mare înălțime” —, anunță o glisare decisivă dinspre spațiul ficțional spre cel al hagiografiei și al biografiei spirituale. Grupajul analitic reunește romanele Gură de aur – Atletul lui Dumnezeu, Sfântul Ambrozie al Milanului, Tinerețea doctorului Luther, precum și Viața Patriarhului Athenagoras. Prin prisma analogiei vulturului — simbol al contemplației teologice și al libertății duhovnicești —, autoarea demonstrează cum modelul martiric și asceza sfinților devin, în viziunea lui Constantin Virgil Gheorghiu, singurele repere capabile să salveze ființa de la prăbușirea în orizontalitatea unei istorii desacralizate. 

​            Așezat sub autoritatea unei definiții ecleziologice — „Biserica — o copie a cerului reconstruit pe pământ” —, capitolul omonim vizează una dintre axele doctrinare și estetice de primă mărime din creația lui Constantin Virgil Gheorghiu. Pentru prozatorul-preot, biserica nu reprezintă o simplă instituție istorică ori o structură pur vizibilă. Ea este un spațiu liturgic de ieșire din timpul profan și de restaurare a ființei. Este evidențiat pe îndelete modul în care această temă prioritară iradiază în întreaga lui proză de maturitate. Biserica devine la Gheorghiu o cetate de adăpost împotriva violenței ideologice și un spațiu al transformării ontologice. Zidirea bisericească, privită ca oglindire a prototipului ceresc, este, în viziunea romancierului, ultimul bastion al libertății umane în fața ororilor concentraționare ale secolului al XX-lea.

​În prelungirea acestei viziuni, capitolele subsecvente se orientează către spațiul mitic al nemuririi spirituale, reprezentat cu precădere de ethosul moldovenesc. Autoarea investighează modul în care matricea stilistică a Moldovei devine pentru Constantin Virgil Gheorghiu un tărâm al rezistenței morale și al păstrării nealterate a chipului divin din om. În acest cadru hermeneutic, ea acordă o atenție deosebită romanului Suspectul, unde analizează parabola dramatică a personajului Limitrof pantofarul. Cazul acestui protagonist simplu, dar investit cu încărcătură simbolică, este tratat ca o paradigmă a omului strivit de angrenajul suspiciunii generalizate, dar care își păstrează, prin tăcere și demnitate, apartenența la ordinea tainică a nemuritorilor. 

Penultimul capitol, plasat sub auspiciile unui îndemn de o senină candoare — „Să deschidem porțile către cer” —, fixează o concluzie luminoasă în arhitectura exegetică dedicată lui Constantin Virgil Gheorghiu.

Livia Ciupercă surprinde aici predilecția structurală a prozatorului pentru registrul legendei și al pildei alegorice, văzând în acestea forma supremă de acces la instanța divină. În această perspectivă a deschiderii neîngrădite către cerul liber, este reevaluat și romanul-capodoperă Ora 25. Generând de-a lungul timpului ample exegete — de la analizele semnate de Fănuș Băileșteanu până la cercetările monografice dedicate exclusiv operei —, cartea își revelează din nou valența parabolică: dincolo de tragismul strivitor al mecanismelor istorice, personajul gheorghian își păstrează privirea ațintită spre o salvare de ordin metafizic.

Segmentul final al cercetării, purtând în titlu o autodefinire de o dârzenie dostoievskiană a scriitorului — „Eu nu am vocație de trădător” —, înfățișează dramatismul polemic al întregii lucrări. Autoarea face trimitere la studiul Virgil Gheorghiu și Monica Lovinescu de Iuliu-Marius Morariu. Concluziile nefavorabile prozatorului avansate în acel demers intră în coliziune directă cu tezele la care Livia Ciupercă a ajuns prin propria ei metodă hermeneutică. Pentru autoare, încercarea de umbrire a integrității scriitorului prin grile ideologice restrictive contravine adevărului, reiterând datoria criticului de a proteja demnitatea morală a operei în fața suspiciunilor simplificatoare ale istoriei. 

Din parcurgerea acestei ample sinteze critice, se desprind câteva concluzii fundamentale. În primul rând, cercetarea atestă că opera gheorghiană nu poate fi redusă la o simplă literatură de circumstanță sau la un document al exilului politic. Sub faldurile narațiunii, se ascunde o problematică ontologică. Suferința omului, strivit de angrenajele necruțătoare ale istoriei moderne, este mereu sublimată prin recursul la credință, la legendă și la memoria spațiului natal. În al doilea rând, recursul la sintagmele nemijlocite ale autorului pentru numirea capitolelor dovedește o metodă hermeneutică de fidelitate. Livia Ciupercă reușește să restituie vocea autentică a scriitorului. În sfârșit, dincolo de avatarurile receptării și de polemicile stârnite de dosarele istoriei, lucrarea formulează un act de credință în perenitatea creației: Constantin Virgil Gheorghiu rămâne o conștiință neîmpăcată a veacului al XX-lea, un prozator care, prin refuzul trădării de sine și prin privirea mereu ațintită spre „porțile cerului”, a transformat exilul dintr-o traumă terestră într-un act de consacrare spirituală. 

În volumul monografic Constantin Virgil Gheorghiu. Prozatorul, Livia Ciupercă își propune un demers pe cât de ambițios, pe atât de necesar: mutarea accentului de pe senzaționalul biografic pe textura intimă a ficțiunii. Studiul propune o lectură atentă și aplicată asupra artei narative a scriitorului, demonstrând că dincolo de impactul documentar sau politic se află un prozator de primă mărime, cu o viziune epică singulară.