Mergea pe drum un om însingurat... 
S-a trezit cu haine de înger deodată pe el, 
care căzuseră din cer, 
prin fisura care se produsese 
pe lângă un pom din Eden, 
acolo unde, 
răzimat de trunchi, 
se odihnea un înger 
ce pentru o clipă își lăsase haina lângă el, 
la un metru distanță.

​După om venea și îngerul 
ca să-și ia veșmintele înapoi; 
coborâse repede pe scară 
când s-a trezit despuiat. 
Îi era și rușine să umble așa printre ceilalți, 
mai ales că lumina de acolo, 
reflectată de frunzele verzi 
și de izvoarele clare, 
îi ardea pielea 
și nu avea cremă de gălbenele — o uitase 
undeva într-o fânărie.

​Rușinea goliciunii au avut-o Adam și Eva 
când Dumnezeu i-a găsit stânjeniți, 
după ce se înfruptaseră 
din fructul oprit. Ceea ce știa și îngerul, 
dar cum să-I vorbească lui Dumnezeu și el, 
că a fost un accident, 
că se visa pe pământ, 
lângă urechea unui pișicher 
pe care-l învăța de bine, 
iar fisura, 
despre care încă nu se aflase, 
îi făcuse figura? 

Și-a luat tălpășița repede din Eden 
și dus a fost. 
La apelul de seară, 
el nu a putut răspunde „Prezent!”: 
era pe drum, 
în spatele gospodarului 
care nu observase că, 
peste hainele lui pâlpâia, 
ca o lumânare, 
pelicula strălucitoare.

​Îngerul încă nu intrase definitiv în realitate, 
stăruia la ușă, 
șoptea ceva, 
dar vorbele nu ajungeau la destinație; 
nici nu mai avea haine 
în care să se prezinte 
și nici motiv să se reveleze — 
nu era acela un om cu puține păcate, 
permeabil epifaniei. 

Misiunea era dificilă 
și s-ar fi împlinit numai dacă omul nostru 
ar fi adormit, 
iar, tiptil, îngerul să se apropie 
și să-și recupereze hainele. 

Dar nici atunci nu era tocmai bine: 
gestul semăna a hoție 
și cum s-ar fi întors el în Eden 
cu o asemenea faptă, 
aproape improprie suitei lor, 
a celor curați la spirit?

​A rămas de moment la o răscruce 
să-și plângă soarta, 
deși, până atunci, 
nu credea că și ei, îngerii din cer, 
sunt încorsetați în limite 
și date prestabilite. 

Nu mai avea cale de salvare; 
se va fi întors, 
se spune, 
cu un petic în haină, 
pe care nu se cuvenea 
să-l astupe cu altă bucată luminoasă 
ca stamba originală. 

Mergea pe drum un om însingurat. 
S-a trezit cu haine de înger deodată pe el, 
care căzuseră din cer, 
prin fisura care se produsese 
pe lângă un pom din Eden, 
acolo unde, 
răzimat de trunchi, 
se odihnea un înger ce, 
pentru o clipă, 
își lăsase haina lângă el, 
la un metru distanță.

După om venea și îngerul, 
ca să-și ia veșmintele înapoi. 
Coborâse repede pe scară, 
când se trezise despuiat; 
îi era și rușine să umble 
așa printre ceilalți, 
mai ales că lumina de acolo, 
reflectată de frunzele verzi 
și de izvoarele clare, 
îi ardea pielea 
și nu avea cremă de gălbenele, 
o uitase undeva într-o fânărie.

Rușinea goliciunii 
au avut-o Adam și Eva, 
când Dumnezeu i-a găsit stânjeniți, 
după ce se înfruptaseră 
din fructul oprit. Ceea ce știa și îngerul, 
dar cum să vorbească lui Dumnezeu și el, 
că a fost un accident, 
că se visa pe pământ, 
lângă urechea unui pișicher 
pe care-l învăța de bine, 
și fisura, 
despre care încă nu se aflase, 
îi făcuse figura. 

Și-a luat tălpășița repede din Eden 
și dus a fost... La apelul de seară, 
el nu a putut răspunde „Prezent!”; 
era pe drum, 
în spatele gospodarului 
care nu observase 
că peste haine-i pâlpâia 
ca o lumânare 
pelicula strălucitoare.

Îngerul încă nu intrase definitiv 
în realitate, stăruia la ușă. 
El șoptea ceva, 
dar vorbele nu ajungeau la destinație, 
nici nu mai avea haine 
în care să se prezinte 
și nici motiv să se reveleze; 
nu era acela un om cu puține păcate, 
permeabil epifaniei. 

Misiunea era dificilă 
și s-ar fi împlinit 
numai dacă omul nostru ar fi adormit 
și, tiptil, îngerul s-ar fi apropiat 
și și-ar fi recuperat hainele, 
dar și atunci nu era tocmai bine: 
gestul semăna cu un furt 
și cum se va fi întors el în Eden 
cu o asemenea faptă, 
aproape improprie suitei lor, 
a celor curați la spirit?

A rămas de moment la o răscruce 
să-și plângă soarta, 
deși până atunci nu credea 
că și ei, îngerii din cer, sunt încorsetați 
în limite și date prestabilite. 

Nu mai avea cale de salvare. 
Se va fi întors, 
se spune, 
cu un petic în haină, 
pe care nu se cuvenea 
să-l astupe cu altă bucată 
luminoasă, ca stamba originală.

Festivalul literar de anvergură internațională Tudor Arghezi a oferit publicului un moment editorial important: lansarea volumului Lirismul arghezian, de la canon la subversiune, semnat de criticul literar Dan Ionescu.

Apărută sub auspiciile Editurii Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Gorj, lucrarea reprezintă, așa cum mărturisea însuși autorul, un adevărat crez existențial și estetic despre fenomenul Arghezi, despre creația poetică și despre arta criticii literare.

Analiza pe care o propune Dan Ionescu vine să confirme o autoritate critică construită cu rigoare și consecvență de-a lungul unui parcurs academic remarcabil. Licențiat al Facultății de Litere din cadrul Universității din Craiova (1995) și deținător al unui masterat în Limba română contemporană (1996), autorul și-a desăvârșit pregătirea în anul 2015, când Academia Română i-a acordat titlul de doctor în filologie, pentru teza „Presa literară din Oltenia” – un demers de maturitate științifică și finețe analitică.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România încă din 1998 (instituție care i-a acordat în 2007 o bursă de creație și o Diplomă de Excelență), Dan Ionescu este el însuși o personalitate proteică a spațiului cultural actual. Experiența lui poetică – jalonată de volume precum Biblioteca într-o alocuțiune (1995), Altceva de cunoscut (1998), Departe de ocean (2000), Fugă în scris (2001), Vis visus sau forța visului (2008), Sunt poet în fiecare zi (2016), Pauză romantică într-un veac precipitat (2016) sau ediția hispană Carta a Tetis (Madrid, 2020) – se împletește cu activitatea de prozator (Umbra scrisului, 2010; Imposibilul extaz, 2011) și de istoric literar (Virtualități ale compromisului, 2016; Absurdul în opera lui I.L. Caragiale, 2018; Nichita Stănescu într-un nou context, 2019). De asemenea, dinamicul lui spirit cultural se reflectă în proiectele de anvergură pe care le coordonează: fondator al platformei online „Revista de Recenzii” (din 2012) și moderator al emisiunii „Literatura la Craiova” (TVR Craiova, din 2023).

Toată această vastă acumulare calitativă îl îndreptățește pe Dan Ionescu să se apropie de un poet fascinant și greu de clasat precum Tudor Arghezi. Privit ca o figură proteică a literaturii române – asumată în sensul metamorfozei continue a zeului Proteu –, Arghezi impune o grilă de lectură capabilă să surprindă ipostazele, temele și registrele stilistice contradictorii ale operei sale.

Studiul „Lirismul arghezian, de la canon la subversiune” reușește tocmai această performanță: să demonstreze modul în care poetul Cuvintelor potrivite își construiește un univers estetic unic, oscilând permanent între norma canonică și tentația subversiunii limbajului…

Titlul Lirismul arghezian, de la canon la subversiuneaduce o provocare în domeniul criticii literare prin folosirea celor doi termeni „canon” și „subversiune”. Profesorul doctor Dan Ionescu, autorul acestui studiu, un studiu elaborat cu multă ardoare și sclipire critică, ne readuce în prim-plan opera argheziană, un izvor nesecat de valori și interpretări critice. De ce termenul „canon”…, pentru că Arghezi este considerat un scriitor fundamental pentru literatura română, care a revoluționat limbajul poetic și a adus o viziune modernă, de o complexitate fără precedent, devenind un scriitor studiat în toate manualele și antologiile literare. Arghezi realizează în poezie o punte între tradiție și modernitate și reconfigurează harta literaturii românești și implicit a criticii literare. El cultivă în versurile lui tehnica esteticii urâtului, introducând termeni și imagini considerate anterior inestetice sau chiar vulgare. Și nu se oprește doar la ideea de revoluționare a figurilor de stil, ci și o revoluționare în domeniul prozodic prin alternarea formelor clasice cu versul liber, prin reconstrucția ritmului și rimei și realizarea unei muzicalități interioare inconfundabile.

Tematica argheziană este inovatoare și exploatează profund zbuciumul existențial și trece de la căutarea disperată a unui semn din partea divinității la revolta socială și metafizică, punând omul modern față în față cu propriile sale îndoieli. Poezia argheziană  este nu doar inspirație ci și meșteșug iar durerea și truda generațiilor trecute sunt transformate în valori spirituale.

Arghezi este un maestru al ,,cuvintelor potrivite”, al inovației lexicale, este un ,,poeta artifex” care realizează un limbaj poetic extrem de expresiv, combinând arhaismele, regionalismele, limbajul religios și cel argotic într-o sinteză originală. Ei bine, toate aceste aspecte le regăsim amintite și dezvoltate într-o manieră originală de Dan Ionescu. Încă din primele rânduri autorul ne destăinuie motivul pentru care a scris acest studiu menționând că: ,,Lucrarea de față își propune să ofere o interpretare sistematică și integratoare a operei lui Tudor Arghezi iar demersul de față se înscrie într-o perspectivă hermeneutică”.

Arhitectura studiului se bazează pe un schelet robust realizat în cascadă iar subtitluri de capitole precum: Testament și definirea cenzurii estetice, Cuvinte potrivite – de la mit la modernitate urbană, Flori de mucigai – claustrarea și distorsiunea senzorială, Dialectica autenticității în Cărticică de seară ne conferă certitudinea că Dan Ionescu reinterpretează ideea de critică literară și se adresează unui cititor avizat în teoria literaturii și cunoscător al creației argheziene.

Dan Ionescu nu neagă ce s-a scris în critica literară despre Arghezi, dovadă fiind multitudinea notelor de subsol bogate în trimiteri spre critici consacrați, note explicative, o bibliografie selectivă de referință și o bogată paletă de versuri extrase din creația argheziană, fapt ce denotă o analiză completă a versurilor din punct de vedere stilistic și al ecoului  mesajului liric.

Dacă până în acest moment am discutat despre canon, vom face o scurtă trecere în revistă și a noțiunii de subversiune, care nu trebuie înțeleasă ca o subminare sau, sub o accepție livrescă, de răsturnare, ci de reinterpretare a valențelor liricii argheziene. Lecturând cu atenție ideile vom percepe faptul că Dan Ionescu abordează într-o manieră proprie studiul liricii argheziene, aducând claritate și specificitate ideilor și în acest mod am putea spune că autorul face o analiză pertinentă a limbajului și mesajului liric arghezian în două direcții: pe o linie verticală și pe o linie orizontală. Verticalitatea este susținută de subtitluri de capitole precum: de la terestru la straniu: dislocarea realului; răzbunarea argheziană: o tentativă cinică de subminare a ordinii cosmice; principiul scării; Imago Dei și multe alte titluri. Orizontalul este susținut de concepte precum: poezia ludică; problematica identității; exegeza neliniștii – poetul în fața foii albe; paradoxul senectuții sau erosul fără spovedanie. Toate aceste elemente reprezintă pilonii unei punți imaginare între teluric și astral, între sus și jos, între frumos și urât, între omul-poet și divinitate, între revoltă și sacralitate.

În speranța că am stârnit curiozitatea auditoriului spre a lectura acest studiu, aș concluziona  prin a spune că, de la Eminescu, nimeni până la Tudor Arghezi nu a cultivat cu mai multă creativitate, virtuțile poetice ale limbii române. Și aș adăuga faptul că studiul lui Dan Ionescu se încadrează în forța spiritului critic al secolului XXI, prin puterea de a înțelege esența creativității literare, cât și prin noutatea și originalitatea interpretării mesajului liricii argheziene.