Privesc fotografia din Bucureștiul regilor, 
ivită acum în fața oamenilor 
ca o făgăduință de amintire, 
căci o expoziție se pregătește 
să-și deschidă porțile.

Și văd acolo un tânăr înalt, 
cu veșminte ostășești, 
stând înaintea unei tinere de neam ales, 
cu chipul luminat de frumusețea vârstei. 

O, muritori, 
unde se află acum trupurile lor? 
Sub ce pământ zace frumusețea,
pe care odinioară o admirați? 
Mai sunt oare oasele risipite 
în întunericul țărănii  
sau le-a mistuit cu totul 
vremea cea nesătulă?

Și viermii grași, 
care s-au ospătat din putregai, 
oare au dus mai departe, 
în chip umil și nevrednic, 
firul vieții lor? 
Oare nu au fost ei slujitorii 
întunecați ai prefacerii, 
cei care au primit trupurile voastre 
și le-au întors pământului, 
după rânduiala cea veche?

Dar nu viermii au fost cei dintâi 
care i-au trădat.
Trupurile însele au îmbătrânit pe nesimțite, 
sub povara zilelor, 
fără ca vreun dușman să le fi lovit, 
fără ca vreo mână străină 
să le fi împovărat celulele cu oboseală. 

Timpul a lucrat în taină, 
precum un zeu nevăzut 
care nu-și vestește niciodată lovitura.

Iar sfârșitul a venit într-o zi oarecare, 
de pe o zi pe alta, 
asemenea unei bătăi a inimii 
care vestește întregului trup 
că încă o zi s-a scurs din viața lui. 

Dar ei nu ați auzit vestirea. 
Prinși în grijile traiului, 
în nevoile și necazurile 
care se arătau înaintea ochilor, 
grele și concrete, 
nu au băgat de seamă 
cum se apropia bătrânețea. 
Căci ridul care le brăzda chipul 
părea urma unui zâmbet repetat, 
de atâtea ori, în fața aceleiași întâmplări.

Așa își duc muritorii zilele: 
atingând, 
fără să știe, 
hotarul celor care nu mai pot fi întoarse.