Privesc fotografia din Bucureștiul regilor,
ivită acum în fața oamenilor
ca o făgăduință de amintire,
căci o expoziție se pregătește
să-și deschidă porțile.
Și văd acolo un tânăr înalt,
cu veșminte ostășești,
stând înaintea unei tinere de neam ales,
cu chipul luminat de frumusețea vârstei.
O, muritori,
unde se află acum trupurile lor?
Sub ce pământ zace frumusețea,
pe care odinioară o admirați?
Mai sunt oare oasele risipite
în întunericul țărănii
sau le-a mistuit cu totul
vremea cea nesătulă?
Și viermii grași,
care s-au ospătat din putregai,
oare au dus mai departe,
în chip umil și nevrednic,
firul vieții lor?
Oare nu au fost ei slujitorii
întunecați ai prefacerii,
cei care au primit trupurile voastre
și le-au întors pământului,
după rânduiala cea veche?
Dar nu viermii au fost cei dintâi
care i-au trădat.
Trupurile însele au îmbătrânit pe nesimțite,
sub povara zilelor,
fără ca vreun dușman să le fi lovit,
fără ca vreo mână străină
să le fi împovărat celulele cu oboseală.
Timpul a lucrat în taină,
precum un zeu nevăzut
care nu-și vestește niciodată lovitura.
Iar sfârșitul a venit într-o zi oarecare,
de pe o zi pe alta,
asemenea unei bătăi a inimii
care vestește întregului trup
că încă o zi s-a scurs din viața lui.
Dar ei nu ați auzit vestirea.
Prinși în grijile traiului,
în nevoile și necazurile
care se arătau înaintea ochilor,
grele și concrete,
nu au băgat de seamă
cum se apropia bătrânețea.
Căci ridul care le brăzda chipul
părea urma unui zâmbet repetat,
de atâtea ori, în fața aceleiași întâmplări.
Așa își duc muritorii zilele:
atingând,
fără să știe,
hotarul celor care nu mai pot fi întoarse.
