*Fragment din lucrarea Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)
Didascaliile sunt o sursă de absurd. Luând ca atare precizarea: „Jupân Dumitrache (urmând o vorbă începută)”, un regizor, înclinat spre lucru, montează o scenă cu un început înaintea celui preconizat de autor. Astfel, se proiectează pe o pânză, în fundal, un cuvânt, iar personajul, jucat de un actor cu alură de stăpân, se îndreaptă, cu pas rar, înspre fastul proiecției, considerându-se el însuși o continuare propriu-zisă a cuvântului afișat; se diminuează în joc personajul, din condiția de ființă, până la nivelul sintactic, gramatical, de complement direct, de obiect asupra căruia se răsfrânge acțiunea, fără intermediar deviant al ei, dacă vorba începută este un verb. Consecința acțiunii, pretinsă de verbul de pe ecran, va fi gestul actorului care suportă, cu docilitate, ca un obiect, acțiunea fără zăbava de a o mai prelucra. Este nevoie, prin urmare, de un actor de travaliu, și nu caracterizat de ideea că este un geniu.
Altă modalitate de lucru, spre care îndreaptă indicația scenică de mai sus: se lansează dintr-o boxă o frază oarecare, într-un spirit apropiat subiectului original. Actorul, jucându-l pe jupân Dumitrache, deci o aparență masivă, ușor amplificată de haine, se învârte după ceva pierdut. Dezorientarea trebuie bine mimată. Conexiunea cu subiectul piesei se va face de parcă din aer protagonistul ar prinde, ca un aparat de recepție, unda realității de veac perimat.
Sensul denotativ al indicației: „Jupân Dumitrache (urmând o vorbă începută)” este, bineînțeles, faptul că primul personaj al piesei, pe care autorul nu-l agreează, dar îl face destul de simpatic, atribuindu-i o psihologie naivă, se angrenează într-un subiect solit al discuției, înșirat anterior. Piesa, de pe o țintă deja atinsă, începe, pentru a fi explicită spectatorului, să revină în puncte de cuprins și să recucerească obiectivul care, după termeni (lingvistici) și replici, a fost bine preparat.
Următoarea indicație scenică, menită să augmenteze statutul distonant al personajului discutat, este: „(își mângâie favoritele)”). Recurența ei ilustrează un automatism care se poate exploata de regizor. Gestul de mângâiere a favoriților este un semn de egoism. Dragostea pentru alții nu există și dacă ar fi putut fi, modestu-i nivel de cultură o reprimă. Când alte personaje sunt la rând și se produc pe scenă, jupân Dumitrache, fixat într-un colț sau oriunde pe un scaun, dar cu fața înspre public, repetă gestul, ca o placă stricată. Mișcarea va fi amplificată de coate, suspendate până la nivelul umerilor, ca o pasăre care se curăță de insecte, înfoindu-și aripile. Un sunet de bufniță, în timpul producerii acestui gest de curtoazie, de etalare, ar accentua umorul. Mângâiatul bărbii este o imagine specifică unui filosof. Găsim la Jupân Dumitrache o jumătate de pretenție – de atât este capabil – pentru că favoriții reprezintă preludiul bărbii, marcă deseori a înțelepciunii.
În afara indicațiilor, care dau note suplimentare zestrei de însușiri a personajelor, există altele cu scop dublu: de a ajuta la conturarea peisajului de mahala și de a detensiona atmosfera, în beneficiul comediei, a-i întări aspectul. Intervenția din Actul I: „Se aude glasul lui Chiriac strigând afară: Spiridoane! Spiridoane!” este ca strigătul de cocoș. Cu aceasta, perspectiva se lărgește. În imaginația spectatorilor, firul lung al drumului de mahala durează cât chemarea în sine, suficient ca ei să răsufle și să aibă nostalgii atavice, după timpuri patriarhale.
Firești în garda civică, subordonările devin absurde când sunt transferate în viața de zi cu zi. Comanda militară anulează relația de omenie. Chiriac este în măsură să-l deștepte pe Spiridon, cum strigătul de cocoș, satul, și să-l tragă la răspundere: față de acesta, are atitudine combativă. Își permite să aibă. În schimb, docilitatea față de mai marele în grad, căpitanul Dumitrache, o mimează în termeni acceptabili și datorită ideii că, la rându-i, are față de cine să fie superior, distribuind ordine; tot ce îndură în fața căpitanului de gardă civică, refulează în direcția celui mai la îndemână. Spiridon este pionul care desăvârșește pe Chiriac, în partea de obediență.
Anexate portretului tejghetarului, unele indicații îl definesc pe acesta în trăsătura principală, de spion al casei Dumitrache, de fapt, al propriei relații cu Veta. La o adică, el ar fi mai gelos decât soțul Vetei. Energia în apărarea onoarei de familist vine din statutul, captat la antrenul Vetei, de soț ideal, nu legitim. Paradoxal, Veta se simte nedreptățită de soartă în fața soțului civil și de drept. Ea se răzbună în reprize scurte de tandrețe, față de tot ce i-ar sta în cale. Onoarea de familist pentru ea înseamnă să nu intre în gura lumii pentru că, altfel, ar divorța, pentru a-și împlini capriciul.
Aparițiile în scenă ale lui Chiriac survin cel mai adesea, prin spate, amplificându-se natura subversivă a sarcinilor lui. Din tot ce insinuează indicațiile scenice, plăcerea lui este de a surprinde în realitate lumea într-un fel care să-i justifice supozițiile; tremură la gândul de a regăsi în realitate întâmplări și legături presupuse. Reprezentarea paradisiacă a propriilor ipoteze îi asigură extazul în casele stăpânului Dumitrache. Când nu i se adeveresc fantasmele din care-și alcătuiește lumea interioară, „iese repede”, cu speranța de a afla, în alt colț al străzii sau al casei, conturarea temerii, ocazia de a-l sfărâma pe coate-goale și de a elimina, sub imperiul statutului în casă, al protecției pe care i-o asigură calitatea de apărător al onoarei, concurența pentru inima Vetei. Amăgirea că face numai ceea trebuie îi sporește îndârjirea. Egoismul specific dă măsura laturii morale despre care tot vorbește: de la sine încolo, totul este permis dacă nu afectează siguranța rutinei, în speță, a fi pe placul Vetei. Când ecoul geloziei nu se confirmă în împrejurări mereu căutate, reintră în rutină ca în odaia din care a ieșit mai înainte. Alternează planurile, profesional cu fictiv, în conformitate cu stările sufletești declanșate de legătura cu amanta. El se consacră unei cauze, compromise în primul rând chiar de sine, onoarea de familist a angajatorului, în al doilea rând, de polisemia atitudinilor femeii, a căror justificare stă în dorința de a-l face în continuare gelos. Posibil să depindă mai mult de gelozie decât de dragoste. Veta devine, în consecință, de mai multe ori victimă, a lipsei de încredere în ea însăși, a „ambițului” soțului de a o lega în mod figurat și cu orice preț, de căminul conjugal, și a jocului lui Chiriac, de virtual soț.
Apariția lui Spiridon aduce liniște. El primește empatia celorlalți, adică frustrarea de a se izbăvi de amenințarea plutind, dar niciodată relevată, a celor interesați de a le perturba mediul. Spiritul detectivist al cititorului, trezit de Chiriac, se domolește.
„Jupân Dumitrache: Așa, cam pe la două după douăspce, ca totdeauna… Chiriac băiete (Îl trage la o parte), ia vezi tu… mă știi că am ambiț când e vorba la o adică, țin la…”. Gesturile aparțin individului interesat să conspire, dar întreprinderea lui în direcția aceasta pare naivă, crezând că rezolvă situații pândind, jucându-se de-a v-ați ascunselea, și comică. Naivă prin faptul că vor prinde, așa crede, și vor timora pe nerușinatul gândind la Zița. Comică, prin seriozitatea exorbitantă de a comunica orice mic detaliu din păreri, lui Chiriac. Cedarea, sub pretextul de a se anunța ocupat, drepturilor de scutier al liniștii în căminul conjugal, lui Chiriac, singurul atentator cu șanse la onoarea de familist, se face direct, fără semn de îndoială, pe cale scurtă, de eliberare subită a proprietății de soț, de abandon franc pentru a-i confirma destinatarului încă o dată încrederea majoră, cu ochii închiși, pe care i-a acordat-o.
Ipingescu încearcă mereu să nu vadă prea multe pentru a nu se pronunța asupra celor pe care le mai analizează. Refuză prin urmare să-și exprime părerea, din servilism. Evită întrebările punctuale, fie slugărnicia îl determină la eschivă, fie sinceritatea este însușire nativă și-l salvează din sfera semanticii numelui său. Este plat pentru a-și îndeplini datoria. Conduita lui exacerbată într-o singură direcție (a supunerii față de cel care-l plătește sau ar decide să i se mărească remunerația) nu-i mai obligă pe ceilalți la același tip de obediență și-i lasă liberi în rolul lor. Cititul greoi, fără interpunctuație”, al articolelor din ziarul „Alarma”, dacă nu e semn de incultură, semnalează intenția de a se lăsa întrerupt și întrebat în legătură cu altă problemă, decât politica. Așteaptă să i se ceară și lui, care aude și prin natura profesiei, mai mult decât s-ar bănui, părerea, pentru a fi adus, astfel, în ochii lui Dumitrache, pe aceeași poziție cu omul de încredere Chiriac, omniprezent. Mai citește „fără interpunctuație” paragrafele și din viclenie, pentru a-și face atent, cu tonul molcom, preopinentul, acesta singur să descopere în articol partea așteptată, „bagabontul” care atentează la onoarea de familist. Ca să nu vadă pentru că nu vrea să participe la mascaradă, își abate privirea la gazetă: „Ipingescu (citește greoi și fără interpunctuație)”. Asistăm la un concurs de roluri pe care îl câștigă încă o dată, interlocutorul cherestegiului. Sau jocul din fața lui Chiriac este avansat și în relația cu ipistatul. Dumitrache se face că pricepe totul. Apucăturile despotice i se mai domolesc. Etajele psihologice în care se încadrează se pot reprezenta astfel: „„cam nedomirit”, „nedomirit” și „lămurit”. Absurdul pe care autorul îl furnizează textului este preluat de personajele care au voluptatea de a se preface: „Apoi cine mănâncă poporul?”. Lovind cu degetul în gazetă, Ipingescu îi arată lui Dumitrache că mai există indivizi ca ei, cu o gândire ca a lor. Îi convine starea pe care i-o procură lectura: „IPINGESCU (Căutând șirul unde a rămas)”. Dar probabil citind se simte folositor, nu suferă din cauza conștiinței care-l alarmează asupra unui travaliu defectuos de a nu fi slujit comunitatea, ci pe un singur om. Realitatea pare a nu-l interesa. Ori datorită unei suficiente înțelegeri a situației în care se află superiorul său, ori pentru a nu suferi suplimentar pentru că deasupra lui în serviciu este situat un domn fără calitate, care nu-i este superior, cel puțin în șiretenie, doar se preface a fi. Își permite să se sustragă acestei realități: este valabilă, în ce-l privește, numai cât stă la slujbă, în rest, poate fi cine vrea, cel mai la îndemână, el însuși; o căutare în sine a trăirilor care au evoluat într-un sens anume, dar în dialog, au fost întrerupte.
Înlocuirea unui gând cu altul, din nevoia de a fi atent le pretențiile superiorului, înseamnă prea mult pentru Ipingescu. Totuși, este lăudabil că încearcă să se regăsească. Deci, nici lui nu-i pică bine formalismul, dar n-are ce face. Așa sunt oamenii în jur. Mica dramă pe care o trăiește, contrastul dintre ce și-ar dori să fie, dar n-are curajul, n-o etalează. Abaterea de la propriul sine atrage antipatia spectatorilor, umorul (din reacții) constă în intervenții fără legătură la frământarea lui Dumitrache. „Apoi bătând cu mâna în gazetă”: precum în gazetă se află totul. Vrea să spună că în subînțelesurile textului, sunt lucruri pe care și el, Dumitrache, le poate afla și lua aminte, ca să nu rămână în continuare captivul propriului joc. Lipsa de cultură pare a i-o imputa. Alt cusur, în afară de servilismul amplificat probabil în paralel cu agitația lui Dumitrache, din înclinația de a se manifesta aidoma superiorului, Ipingescu nu pare a avea sau dacă s-ar mai găsi, i se pot ierta tocmai datorită grijii de a se informa. Felul de a vedea lucrurile este la nivelul în care s-a redactat gazeta, nu altul. Ipistatul este om al timpului său, nu mai sus decât tiparul / subiectele gazetei – majoritatea, sub avalanșa de treburi. Ipingescu atunci schimbă foaia gazetei. Informația este convenabilă, față de jocul de-a cinstea al celor doi. Gazeta pe care a citit-o, întorcând-o pe toate fețele, simbolizează situația pe care polițaiul o cunoaște.
„Scena IV: „JUPÂN DUMITRACHE (Șezând pe scaun): Hei! ia să vedem acu ce mai zice politica. Citiși ceva?”. Poziția anunță dispoziția de a ieși din joc, dar și oboseală, perspective din care linia piesei se poate schimba ca atmosferă. Mai este varianta ca Dumitrache să-și recapete autoritatea, cel puțin de a i se permite să supravegheze, iar dacă nu vede lucruri mai ales referitoare la el, va fi din vina lui; înseamnă că n-are abilitate în a-și domina propriul destin. Gestul cuprinde toată resemnarea, căreia-i cade pradă.
Atitudinea obtuză a lui Dumitrache provine din faptul că se închipuie atotștiutor. Pornirile dictatoriale n-au finalitate din cauza vârstei mai înaintate. Etajele psihologice în care se încadrează se pot configura astfel: „cam domirit”, „nedomirit” și „lămurit”. Dacă ordinea în decriptarea situațiilor este aceasta, jocul lui înseamnă că este nedisimulat. Însă dacă se schimbă, esența manifestărilor devenind „lămurit”, nu înțelege împrejurările cărora li se consacră cu energie.
Absurdul pe care autorul vrea să-l furnizeze textului este preluat de acele personaje care au voluptatea de a se preface. Intenția de a amplifica viziuni personale, aflate în dezacord cu linearitatea situațiilor, se realizează facil, prin preluarea segmentelor de viață interioară, de zbucium gratuit sufletesc.
Se poate inventa o situație a cărei sugestie să fie următoarea: Spiridon – rudă în naivitate cu bătrânul. Spiridon ia gazeta, ca o impresie că precedenții trebuie să rămână captivii unui orgoliu de sine, ai unui egoism care le face bine; le subtilizează calea de a se lumina, sursa de informație la adevăr:
„JUPÂN DUMITRACHE (lui Spiridon): Dar mai mult nu puteai să șezi, mă?
SPIRIDON: Vezi că era mulți mușterii, jupâne, până să-mi dea madama gazeta”.
Indicațiile scenice par absurde în economia piesei, prin dezacordul inserat, prin declicul care se produce față de acțiune.
E atât de lungă pauza, încât după efort, nu știi dacă Ipingescu mai recuperează cadrul din care, prin reflexie adâncă, a plecat. Nu este loc de armonie ori de liniște. Planează o impresie că de afară poate veni un pericol. Dumitrache și ai lui din casă se grupează ca într-o cetate de apărare. Chiriac adoptă strategia calului troian: „(Când încă nu sfârșește bine Ipingescu de citit, se aude afară, în stradă, ceartă mare.)
UN GLAS DE BĂRBAT (de afară): Lasă, cocoană! Poate că să mor și să nu ți-o fac!
GLASUL ZIȚII (de afară): Mitocane! pastramagiule! la polițiune! (amândouă glasurile vorbesc deodată.) Nene Dumitrache! (Jupân Dumitrache și Nae Ipingescu rămân uimiți.)
JUPÂN DUMITRACHE (ascultând): Săi, nene Nae!
IPINGESCU: Urgent! (strânge repede gazeta și scoate fluierul de la cheotoarea mondirului. Amândoi ies fuga prin fund, Ipingescu șuierând signalul de alarmă.”.
Personajele au lumea lor. Preferă să interacționeze numai cu acelea care le înțeleg abaterea de la realitate.
O voință ubicuă de a-l lua pe Chiriac deoparte, de a-l extrage din anonimatul masei care totuși lui Chiriac îi face bine; pierdut în masă, are o protecție în plus în atitudinea de amant fatal, cel puțin pentru consoarta lui Dumitrache, ar fi confundată ușor cu tendința generală de a cultiva pe cineva într-un scop. Pentru a-l vedea mai bine, pentru a se lămuri în privința lui, Dumitrache, ale cărui săgeți verbale ori din privire sunt obsesiile imixtiunii conjugale, în special, ca ele să nu aibă loc, îl invită deoparte. Gestul reprezintă singura manifestare a supoziției. Ar fi fost de necrezut ca, în gelozia-i oarbă, totuși o mică bănuială, sentiment din care-și trăiește bravada, să nu abată asupra acestuia, deși până la urmă, gelozia exagerată îl face să-l ignore pe intimul Chiriac. A-l lua la o parte înseamnă a-l examina. Aparteul suspendă furibunda acțiune. Siluetele celor doi acced, prin jocuri de lumini și umbre, dimensiunilor obișnuite ale celor pe care scena le cuprinde: elemente ale mediului negustoresc sau din ce s-a acumulat, lucrând ca negustor.
Devine curioasă această cedare de drepturi în materie de siguranță, lui Chiriac, primul oponent la ideea de onoare. Două posibile justificări am reține aici. Prima: acordându-i confiență, se gândește că în acest fel îl timorează (tocmai prin gestul de a-i acorda încredere totală). Este un fel de apel la conștiința de amic. Efortul nu pare. Nedumerirea se amplifică în cadrul vederilor stăpânului, îl întârzie în punerea situațiilor cap la cap, în demersul propriu detectivist ca să afle cine îi pune coarne. De fapt aici este problema. Jupân Dumitrache nu efectuează exercițiul detectivist. Preferă, din comoditatea vârstei, să-l lase în seama lui Chiriac, energia acestuia din urmă l-ar ajuta în explorare. A doua: ar fi prea mult să se știe trădat (a doua oară) de Veta. Trăiește spaima de a fi în pericol să prindă amantul no name. S-a resemnat trădării lui Chiriac. În multe împrejurări îl tratează patern. Pare a-l crește în ideea de onoare. Este ca o practică pedagogică. Poziția anunță hotărârea de a ieși din joc, dar și oboseală, perspective de la care linia piesei se poate schimba ca atmosferă. Mai este varianta ca onorabilul să-și recapete autoritatea, cel puțin de (a i se permite) a supraveghea, iar dacă nu observă lucruri, cel puțin dintre cele privitoare la el, va fi din culpa lui; înseamnă că nu are abilitate să-și reglementeze destinul: „JUPÂN DUMITRACHE (șezând pe scaun): Hei! ia să vedem acu ce mai zice politica. Citiși ceva?
IPINGESCU: Bravos ziar, domnule! Ăsta știu că combate bine.
JUPÂN DUMITRACHE: Apoi nu-i zice lui degeaba „Vocea Patriotului Naționale”!…”.
Ecoul străzii apare ca o portavoce a protestului celor din casa cherestegiului. Unghiul de vedere este întors dinspre individual spre general. Intenția de a amplifica viziuni personale, în dezacord cu ale majorității, se observă în crearea unor spații de interferență a celor două medii, urban și casnic, precum odaia Vetei, unde nimerește Rică Venturiano și etalează fără întrerupere, decât la aprinderea lămpii respiră, alt spirit, mai liber, mai aplicat la veac, la formele de noutate în materia divertismentului, ieșirea la terasă, și a transmiterii conchistei, prin tentative de lirică scrisă într-un bilet sau recitată.
Cu scop pe care abia și-l caută – și din acest motiv, erou singular – este Rică Venturiano. Spre deosebire de ceilalți, incorigibili făuritori de planuri, al lui se îndeplinește fără așteptare îndelungată. Este un hoinar agramat, pentru ale cărui perspective în dragoste contribuie o casă întreagă de oameni. Cel mai dornic să-l ajute este chiar stăpânul casei, Dumitrache, mulțumit că nu a dat peste un „bagabont” care să-i fi amenințat „onoarea de familist”. Ipostaza lirică a junelui ziarist ar fi pajul Cătălin, care se bucură de atenția fetei de împărat, fără vreun efort comparativ cu al Luceafărului, antonimul, simbol al omului bine pregătit. Cătălin știe însă ce vrea. Reușita, bazată numai pe resursa culturală a celor care-l susțin, fără ca el s-o ceară, citirea jurnalului „Vocea patriotului naționale”, este meritată, într-un fel. Rică Venturiano face parte din clasa lui Romeo, dar nu sub raportul forței de sacrificiu. Declamarea propriei identități în genunchi, asemănătoare cântatului sub balcon, indică un bărbat care s-a pus în slujba dragostei și a femeii pentru care „s-a transportat”.
Cele două femei, Veta și Zoe, împărtășesc obiective în derulare, a căror durată este legată de proporția pasiunii. La fel de abile în a-și interpreta rolul, se diferențiază totuși. Veta se îndeletnicește cu lectura facilă, pentru a-și mai acoperi unele goluri, merge la spectacole, tot în scopul formării personale. Prin lustrul cotidian al preocupărilor este superioară în condiție altor femei, însă având în vedere moda vremii, ieșitul la grădina de vară sau interesul pentru literatura franțuzească de aventură, o considerăm plată. În același timp, reprezentația la grădină devine scena unde ea se etalează femeie onorabilă, unde falsifică abandonul acestei calități. În schimb, Zoe se caracterizează prin suficiență, în virtutea a cel puțin două motive, clasa socială din care provine și vioiciunea vârstei. În menținerea statului social, ambele recurg la o viclenie asemănătoare aceleia care i-a permis lui Ion (din romanul cu titlu analog) să găsească mijlocul, seducția Anei, de a intra în posesia pământurilor lui Vasile Baciu.
Exploatarea situațiilor absurde întâlnite în opera lui Caragiale ajută regizorii să pună în joc, în altă viziune, altfel ca până acum, Comediile. De asemenea, textul părând o scenă scrutată de lumina reflecțiilor, se poate citi de la alt nivel, al dimensiunilor 3 D.
Dumitrache îi confirmă lui Chiriac, luându-l deoparte, faptul că se întâmplă ceva în familie. Știe aceasta cu siguranță, însă n-a ajuns la identificarea pretendentului sau probabil încă nu-l demască. Atitudinea mărturisirii în mod normal ar fi înspăimântat pe orice interlocutor care s-ar fi știut în culpă. Însă lui Chiriac în aparență nu-i pasă. În acest sens, putem estima: fie i se pare firesc să-și dezamăgească stăpânul, fie se disimulează prea bine. Sau între ei există o complicitate conjugală. Dumitrache mai mult n-ar tolera. În concluzie, „Chiriac, băiete, secretul cu legăturile din casa mea, ai grijă să nu transpară. Mai mult ca legătura ta cu propria-mi consoartă nu pot tolera”. Aceasta este o supoziție. Spaima lui cea mare se fondează pe un amănunt insignifiant, de copil: se supără pe cei care fac cu ochiul la dame. Oricine ar înțelege să reacționeze la motive de mai mare disconfort. Jupân Dumitrache oricum este un spirit exagerat.
Personajele caragialiene își pregătesc avalanșa orală din acele amănunte pe care, în lumina zilei, nu le vezi, dar se amplifică în noapte. Punctul culminant se înregistrează noaptea și este declanșat de activitatea visătoare a unui miop, Rică Venturiano, care exprimă unghiul de vedere al celor din afară: ei nu văd prea bine departe, nu văd peste gard. Confuzia este cauza care-l determină pe Venturiano să ajungă, total nepregătit, pentru o situație neprevăzută, în fața Vetei.
A te afla în centrul de atenție al presei nu este de ici, de acolo. Atitudinea lui Dumitrache are o cauză și în ipostazele de cozerie cu diverși jurnaliști. Expresia: „Trag lumea pe sfoară” sugerează ideea că lumea se duce în direcția dorită de ziariști. Oricum, psihologia lor este mai cunoscută negustorilor, decât invers. Negustorii nu se cred atât de importanți, încât să iasă în lumina reflectoarelor, ei cred mai degrabă într-un interes mascat al altora pentru soțiile lor. Gesturile caricaturale le sunt inspirate și n-au cultura de a fi constanți. Ei sunt supuși mereu legii mercantile și n-au complexe în a-și schimba vederile prea des.
O formă de absurd o reprezintă ruptura mediilor jurnalistic și social-negustoresc, ceea ce inevitabil duce la caricaturizarea unora de către alții ori la amplificarea tensiunilor din contrarieri părelnice.
Absurdul de multe ori apare când expresiile sunt luate în sens propriu. „Un acela, un prăpădit de amploiat, să le spargă casele oamenilor”: în obida aceasta, rostită sieși, de către Titircă Inimă Rea, i se atribuie forță de buldozer amploiatului. În fond, uzitată în termeni calmi, expresia desemnează lipsa de încredere în viața de cuplu, de imixtiune a unui amorez ori a unui clevetitor. Focuri de tun auzi în poarta castelului.
Robot fără direcție ar părea „bagabontul”, dedicându-se moftului de a umbla fără adresă, dar în sfârșit i se acordă o subtilitate de către interlocutori, de către Ipingescu mai precis: umblă după felul de a fi al femeii și încă depinde foarte mult de chemarea ei din coada ochiului: „Dacă trage la ei cu coada ochiului și face fasoane”. Femeia posedă pâinea și cuțitul sau el, „bagabontul” anonim, îi lasă la îndemână variantele, caz în care clasa negustorilor apare deposedată de o asemenea însușire, gentilețea. Nu o are, cel mult, numai de rezervă și în altă direcție, pentru a nu-și pierde clientul de la tejghea. Propria opinie și-o consideră truism, sunt convinși de infailibilitatea unghiului lor de vedere. Au impertinența de a crede că lucrurile toate sunt conforme tiparului minții lor.
Când spune: „Nu se ia după toate”, Ipingescu arată că poarta la castel s-a deschis din voia spiritului de-a fi al Vetei. A-i permite femeii să intervină asupra atmosferei generale a căminului echivalează cu a-i acorda o șansă nouă la demnitate. Posibila revenire la statutul de damă respectabilă altfel nu are valabilitate.
Descrierea situației are aspect de thriller american, din colțul întunecat al scenei se suflă, cu voce guturală, de către o arătare cu țol concret. Tonalitatea este distinctă întrucât se reiterează un truism. Pentru a se ajunge la intimități învăluite în secret, reciprocitatea e condiție sine qua non. Într-o viziune regizorală, dacă ar fi cazul, vorbele ar fi redate cu voce răgușită.
În ansamblu, replicile au firesc, deprinse din context impun bariere între personaje întrucât ele își asumă partea consistentă a mesajului lor, își fixează, cu tentă de rezolvare, energia și deducția de a accede mai bine la fericirea personală, într-un cuvânt – cheie, care le definește personalitatea. „Ba să am pardon” – la un asemenea curs al discuției înflăcărat pe seama ideii că femeile încurajează curtea care li se face, jupân Dumitrache își permite să se dea la o parte sau chiar să pună în calea unei asemenea concepții o piatră imensă de moară. „Să am pardon” este o eventualitate (descinsă din forma verbală – verbul la conjunctiv) care face loc ideii că „nevastă-mea nu e așa”.
Dacă ne depărtăm, ca într-o expunere 3 D, de centrul conversației celor doi, vom fi mișcați de cumsecădenia popularului Dumitrache. În fond, e și el vocal pentru a deveni mai respectat. Are nevoie preventiv pentru cazul în care slăbiciunile soției lui pentru alt bărbat s-ar adeveri.
Efectul produs de expresii este următorul: deviază textul de la atmosfera ontică la una mai apropiată de psihologia grupului de mahala cu pretenții. Orice s-ar spune, personaje ca Veta, Chiriac, Spiridon și Dumitrache devin comice în aspirația lor către centru, agitată mai mult în interiorul grupului, câtă vreme altfel auspiciile sunt mai grele. Gândul grupului este de a accede, dacă nu la centrul urbei, spațial, cel puțin, la cel al atenției majorității.
Valențele adiacente atmosferei generale trebuie luate din paleta de sugestii conferite de aceste expresii. Când nu găsește explicație pentru unul dintre panseurile lui Nae Ipingescu: curtezanii dau târcoale femeilor care-i încurajează, Dumitrache se angajează cu o interogație retorică salutară, deși absurdă: „IPINGESCU: Nu se ia după toate, jupân Dumitrache; după cum e și femeia: dacă trage la ei cu coada ochiului și face fasoane, vezi bine! bagabonții atât așteaptă.
JUPÂN DUMITRACHE: Ba să am pardon! Știu eu ce vrei dumneata să zici… Dar nevastă-mea nu-i d-alea, domnule.
IPINGESCU: Vai de mine! jupân Dumitrache, adică, gândești că am vrut pentru ca să-ți fac un atac? Îmi pare rău!
JUPÂN DUMITRACHE: Nu, nene Nae; dar vreau să zic adică că nevasta mea nu-i d-alea cum ziseși, și iaca, după mine de ce s-a luat?”.
Are loc sub ochii noștri un joc de-a șoarecele și pisica, deseori rolurile fiind schimbate. Între labele pisicii, se zbate Nae, la început, dar mai încolo, frecându-se la ochi, pare Dumitrache. Și viceversa. Ambii formulează argumente abile, ca să scape supoziției celuilalt. Frecventa schimbare de situații depinde mereu de cusurul celuilalt.
Există în piesă un joc plin de antinomii, al vârstelor. Tot ce-i permite vârsta lui Rică Venturiano interzice imediat lui Dumitrache. Mobilitatea este de partea primului, precum tăria de a renunța la spectacol. Eroarea, de a confunda scena cu viața, îl duce și pe el în derizoriu.
În ceea ce spune Jupân Dumitrache, multe repere conciliante au rolul de a prelungi asistența pe care i-o acordă Ipingescu, deși acesta din urmă caută, pe banii statului, să-și irosească vremea din slujbă într-un mod cât mai facil. Contrazicerile au încărcătura unor bombe cu ceas, dar dispoziția omului care le învârte este să le facă active față de eventualii intruși. Cunoscuții ies din raza bănuielilor datorită mentalității de grup împărtășite. Când tensiunea, acumulată din antiteze, pare a exploda, totuși se irosește într-o cam repede resemnare față de ideile preopinentului, ceea ce integrează absurdului, încă o dată, piesa. Lunga distanță de la gândul nostru la zestrea ideatică a personajelor este presărată de multe răsturnări de situație.
Jocul de priviri dintre cei doi, Chiriac și stăpân, iese din sfera vârstei lor, seamănă tatonării dintre doi copii care vor să-și asigure întâietatea asupra jucăriei sau în mijlocul cetei. Diferența dintre Dumitrache și adversarul părelnic, invocată mereu de primul, ar fi următoarea: negustorul, din câștigul adus de profesie, își asigură, pentru orice împrejurare, materialul necesar pentru un costum întreg, chit că preferă uniforma de gardian, pe când al doilea, doar o haină ruptă-n coate.
Comedie este și ce face D. Ionescu pe scenă, director de trupă în acea vreme, dar și cum se manifestă „amploiatul”, singurul din sală cu spatele întors la scenă.
Jocul de măști destramă în esență, dar în aparență salvează echilibrul. Dumitrache, în obsesia lui cu onoarea de familist, își scoate în afara bănuielii soția și de aceea poate cel mai bun joc de mască aparține ei. În egală măsură, dacă știe cu adevărat despre amorul consoartei, i-ar aparține lui. Formulează chiar o soluție la o problemă obsedantă și cronofagă: prevede un termen pentru a scăpa de Chiriac, însurându-l. Este cea mai bună formă, consideră, de a scăpa definitiv de gura lumii bănuitoare. Paradoxul situației: avându-l angajat, crede că dispune de soarta lui, precum de a celorlalți din curte. Din cercul angajaților, Chiriac face un rol de suplinire a stăpânului, părând îndreptățit să tindă la tandrețea Vetei, după organigrama casei: „JUPÂN DUMITRACHE: (…) De! Când lipsesc eu de-acasă, cine să-mi păzească onoarea? Chiriac săracul!”. Fragmentul poate fi un argument favorabil celor care apreciază că stăpânul casei știa despre legătura soției. Efortul lui Ipingescu, de a-i deschide ochii, se lovește mereu de jocul Vetei. Printr-o atitudine ursuză, ea reușește să deruteze pe cei din jur, mai ales pe soț. Ea pare izolată în rolul ei, pesemne din cauza sentimentelor puternice pentru Chiriac. Elementele care-i limitează extazul oniric sunt lucrul la mondirul de sergent al lui Chiriac, dar și semnele prevestitoare, așa cum se interpretează în popor, faptul că i se bate tâmpla. Când se adresează amantului: „Du-te, puiule, du-te”, dacă s-ar da drumul în scenă la un pui de găină, efectul vizual s-ar întări prin tertip. Puiul scapă din palmele femeii numai prin voința ei. Piuitul aparține unei vietăți vrăjite, fără cuvinte, în căutare de căldură, de cuib uitat. Desigur, Chiriac se crede un june-prim, dar dacă n-ar exista reciprocitatea, el primul s-ar panica, pierzându-și impresia de faimă.
Ceea ce acuză la fostu-i cumnat de fapt Dumitrache înfierează despre sine, o răsturnare de situație, mereu exploatată, care de fapt constituie tiparul preferat al piesei. Semănându-i surorii, Zița nu și-a respectat se pare soțul care n-a ezitat s-o pună la punct.
Starea generală de bine ar spori dacă „vom avea un sufragiu universal”. Cu puțină zăbavă, se poate depista altă direcție de abordare a piesei. Structurii sociale i se adaugă o pătură, a servitorului universal, ceea ce până acum în istorie n-a existat. Sclavii aparțineau stăpânilor și acționau conform ordinului acestora. Nu se înființase categoria de sclav universal, presupunem individ liber să circule, iar acolo unde interacționează, aduce servitute.
Spiridon este marginalizat, însă are pornirea de a spune tot, ceea ce îl face periculos. Față de Zița devine aproape imperativ, nu ezită să i se etaleze cu aerul că se află în posesia unui secret, tranzacția cu bilete oneroase, pe care dacă l-ar mărturisi, ar face oricând rocada cu ea în organigrama de relații a casei. Dintr-o aparentă femeie mâhnită, nedreptățită de fostu-i soț, ea ar deveni culpabilă de imoralitate, cel puțin, de un tertip compromițător. Eventualitatea de-a o denunța, sub tensiunea insuportabilă a unui moment de cumpănă, în privința legăturii ei secrete, platonice, inspirată de un joc de priviri la terasă, îl pune pe Spiridon pe picior de egalitate cu Zița. Dacă ipostaza exegetică în care-l așezăm pe Spiridon pare prea subtilă pentru tușa din care se relevă acesta, atunci vom reconsidera nonșalanța exprimării lui drept modalitate de a se elibera mai iute de sarcini. Desigur, el încorporează mental complexul că este cel mai mic în rang și, în același timp, supus tirului de invective al fiecăruia din mediul casei, unde-și găsise o slujbă. Distanța față de felul cum este privit, luată cel puțin în dialogul cu Zița ori în bănuitele-i pauze de tutun, îl împing într-un absurd spectacular de relații. Temătorul băiat de casă, luat în șuturi, duce frumoasei răzvrătite, calul alb pe care să încalece și să galopeze până la împăratul adorat:
SPIRIDON, ZIȚA (intră agitată)
ZIȚA: Auzi mizerabilul! să se-ntinză până-ntr-atâta ca să-mi facă un afront.
SPIRIDON: Dumneata ești, cocoană Zițo? Bine că veniși. Eu n-am putut să viu. Mi-era frică să nu mă spuie nea Chiriac lui jupânul, că am umblat noaptea pe drum…
ZIȚA (repede): Ei! L-ai găsit? I-ai vorbit? I-ai dat? I-ai spus?
SPIRIDON: Da, cocoană.
ZIȚA: Ce-a zis?
SPIRIDON: „Mersi!”
ZIȚA: Și tu ce i-ai spus?
SPIRIDON: „Pentru puțin.”
ZIȚA: Nu i-ai spus cum ți-am zis eu?
SPIRIDON: Ba da, l-am luat să-i arăt casa.
ZIȚA: Nu mai trebuia să-i arăți nimic, că-i scrisesem eu în bilet unde să vie.
SPIRIDON: Așa mi-a zis, să-i arăt casa, ca să meargă la sigur… Dar când să ies de pă maidan cu dumnealui, tocmai trecea jupânul de la vale; am lăsat pe persoana în chestiune să m-aștepte pe maidan și eu am sărit peste uluci prin fundul curții, că mi-era frică să nu dea jupânul cu ochii de mine, ori să vie acasă și să nu mă găsească.
ZIȚA: Prostule! Nu știi că nenea e de rond la noapte? Nu mai dă pe-acasă până la ziuă.
SPIRIDON: Dar dacă mă găsea pe uliță, plăteai dumneata pielea mea?
ZIȚA: Ei! Și zi persoana în chestiune așteaptă pe maidan?
SPIRIDON: Da, și mi-a dat și biletul ăsta ca să ți-l aduc”
Jumătate din replica unui personaj reflectă varianta lui de sustragere de la destinul casnic dat, iar cealaltă, în termeni de elecțiune prudentă, purul adevăr existențial și de rang în care se regăsește. De pildă, la întrebarea Ziței, dacă va mai merge la terasă, Veta caută să-și explice dezinteresul, că nu agreează comedia, că obosește, însă, reconsiderând contextul, anume că se află în fața surorii, va recunoaște adevărul: „Ei, ce să zic: nu voi!”.
Zița este conspirativă, ceea ce i se poate ierta, devreme ce este o femeie liberă și interesată, manevrând bilete, să-și refacă viața.
Expresii diverse înzestrează firea Vetei cu daruri manufacturiere: „Am lucrat mult la lumânare”; pare a fi elaborat, cu îndemânarea unui artist plastic, o veritabilă sculptură în ceară sau, pe timpul nopții, s-a străduit mult să dea la iveală o lumânare. Deși absurd, acest sens, ilustrat, în stânga scenei, pentru câteva secunde, cu proiecția unei imagini de femeie buchisind la figurine de ceară, al expresiei consemnate anterior, scrutează mintea spectatorilor. Iluzia de a fi altfel decât e animă spiritul exuberant al femeii.
Umor implică și expresia: „M-a tras fereastra”. Un simbol al comunicării dintre spații, interior și exterior, fereastra atât de mult a fost utilizată, încât inspiră agresiune. Sau atât de mult a fost forțată în deschiderea către lume, către cineva anume din mulțime, încât a devenit un simbol pentru ceea ce s-ar putea întâmpla în mod nefast, din simplă neatenție. Paleta de sensuri secundare se desface în pagină asemenea cercurilor de apă, reverberate în jurul pietrei aruncate, angrenând realități numai în acord cu durata avântului imaginației lectorilor, suprasaturată de etichete și dornică să cuprindă forme ale spațiului familiar.: „ZIȚA: Vai de mine! Ce vorbă-i asta? Ce, ți-e rău de tot? Să trimitem să caute pe nenea.
VETA: Aș! Ești nebună! Nu vezi că glumesc. Mă doare capul; nu ți-am spus? Am lucrat mult la lumânare. (are un fior.) M-a tras și fereastra…”.
Cele două cu adevărat sunt bune surori. Pentru a-și menține considerația reciprocă, nu-și fac mărturisiri una alteia asupra legăturilor noi de dragoste pe care le încearcă. Sunt predispuse la minciună, în prima parte a dialogului lor, pentru a-și ascunde aspirația blamabilă din cauza poziției și a vârstei nepotrivite pentru a se mai îndrăgosti: prima, Veta, de a-și petrece mai mult timp în compania lui Chiriac, a doua, Zița, de a-și reface viața, începând de la nivel epistolar. Sunt două părți ale colocviului: una, de avânt, când fiecare vorbește mai mult de-a se auzi pe sine, despre o realitate cum și-ar dori-o, învăluită în culorile visului și conformă unei inimi schimbătoare, a doua, de recul al vorbelor, care, izbindu-se de zidul existenței cotidiene, aduc vorbitorului surzenia receptorului la probleme.
Veta pornește să iasă pe stânga. Dacă ar fi posibil, ar părăsi de tot situația și dacă nu ar avea orgoliul unei dame respectabile, s-ar deda plenar impresiei de iubire care i-a cuprins inima. Intimitatea cu berbantul Chiriac face inoportun între ei cuvântul „dumneata”. El e slugă, dar în dragoste, ea devine.
Nonșalanța lui Chiriac de a acționa se regăsește în această opinie a rolului său, de slugă cu simbrie, în casa lui Dumitrache: face numai ceea ce i se poruncește. Jumătate din culpa lui este, prin urmare, ștearsă.
Potențialitatea jupuirii: „SPIRIDON: Dacă mă găsea pe uliță, plăteai dumneata pielea mea?” se consumă sub spectrul a două sensuri: 1. Zița să preia, în fața cumnatului fixist, vina planând asupra lui Spiridon, de a se fi găsit pe un drum nepotrivit, când misia lui era să păzească locuința, să contribuie deci la onoarea de familist; 2. Pielea jupuită la propriu, într-un caz absurd și în afara spiritului de bază al piesei, să fi fost răscumpărată de aceeași amorezată și repusă, cu bune lipituri, pe bietul Spiridon, ca să-și redobândească, inocentul, stratul epidermic. „Ei!” apare ca un fermoar închis rapid peste asemenea perspective sumbre deschise de expresie: „ZIȚA: Ei! Și zi persoana în chestiune așteaptă pe maidan?”.
Zița devine în fața biletului toată o inimă și „își comprimă palpitațiile”, cum de Crăciun, gospodinele frământă aluatul de cozonac. În inimă, ca în sac, îndeasă, cuprinsă de grabă, palpitațiile. „Foarte aprinsă își face vânt cu scrisoarea”. La scară simbolică, scena presupune pâlpâirea unei flăcări și mărirea ei în curenții mărunți aduși de utilizarea scrisorii în loc de evantai, cum niște foale suflă în jar. Coincidența din finalul scenei a VI-a aduce față-n față umbletul celor două surori de a ieși din tiparul sorții și de a-și regăsi aspirațiile înfăptuite în viață. „Veta intră cu lucrul în mână”, ea are deja o situație la care lucrează și în sfârșit, bărbatul ei nu are niciun cuvânt de spus. Caută un loc potrivit unde să aibă comoditatea necesară de a îndeletnici în voie, de a ticlui planuri și de a le pune pe masă.
La replica Vetei, fără noimă, după cum pare în situația lor: „Învățul are și dezvăț”, Chiriac formulează o definiție, puternică prin similaritate, a dragostei:
„CHIRIAC: Dezvăț! Lesne din gură. Îi scoți rumânului ochii și după aia-i zici: „Lasă că nu e rău și fără să mai vezi… mai bine că s-a întâmplat așa! N-o să mori fără luminile ochilor!… Învățul are și dezvăț!…” Dar dacă n-oi vrea eu să mai trăiesc așa!… care va să zică să mor, ‘ai?”.
Echilibrul situațiilor depinde în totalitate de atâtea semne, idem, fericirea Vetei, de candelă, care se răstoarnă prevestind consecințe malefice. În intenția mimată de a muri în numele dragostei neîmplinite, Chiriac schimbă spanga de la pușcă, într-un raport simbolic, cu Veta, luată repede în brațe, pentru a n-o mai cuprinde vertijul superstițiilor la modă:
„CHIRIAC: De ce te-ai dus la grădină?
VETA: M-am dus numai de gura sorii-mii Ziții. Era lume multă, de n-aveam unde sta; cânta muzica; juca comedii; n-am auzit nimic, n-am văzut nimic. Toatea seara în vuietul grădinii m-am gândit numai la tine; parcă dormeam și visam ceva… Știam eu că o să mi se întâmple mie un necaz mare; mi se făcuse semn: răsturnasem de dimineață candela.. Încă dumnealui, dacă m-a văzut că mă speriu, zice: „Ei ce e dacă s-a răsturnat! Nu mai crede în prostii de-alea. Ce! Ce-o să ni se-ntâmple? Să-mi arză cherestigiria? Arză sănătoasă! Nu m-a făcut ea pe mine! Este asiguripsită… Atâta pagubă!…” Răsturnasem candela; pe urmă ochiul ăl drept mi se bătea într-una de vreo trei zile. Pe tine te lăsasem acasă ștergându-ți pușca: știi că ruginise încărcătura înăuntru și te apucaseși s-o scoți cu vergeaua. Nu puteam să-mi iau gândul de la pușcă. Mă gândeam: dacă s-o descărca, Doamne ferește! Pușca în mâna lui, ce să mă fac eu când l-oi găsi mort întins acasă!… Da’ de ce nu i-am spus să bage de seamă! De ce nu l-am rugat să o lase cu gândurile toată seara. N-am văzut, zău! N-am văzut nimic, n-am auzit nimic! Mă jur pe ce vrei tu; mă crezi?
CHIRIAC (biruit cu desăvârșite): Te crez! (aruncă departe spanga și ia pe Veta în brațe.)”.
La nivelul de atenție la care ei ajung, li se pare că „umblă cineva pe portiță”.
În ciuda vârstei respectabile, jupân Dumitrache urmărește apogeul riscului; pendulează între a-și menține principiul, definitoriu pentru el, onoarea de familist, și dispoziția tumultuoasă de a se răzbuna pe eventualul atentator la așa demnitate, consolidată cu trudă. Tumultul comportamental, îndreptat asupra a ceea ce se întâmplă în afara propriului cămin conjugal, este absurd, neavând mobil în gelozie, ci într-un principiu, despre care mai mult a auzit, decât să-l fi asimilat în conformitate cu vreun anumit nivel de educație. Nu ar fi fost altfel nici dacă și-ar fi găsit justificarea în gelozie, dar sentimentul s-ar fi tras de undeva din resortul firii lui. Flecăreala o face de ochii lumii. Ca negustor, este un om cu scaun la cap, dar pânda zgomotoasă, pe care o execută cu o vrednicie improprie vârstei, ar avea o cauză în atribuția, satirizată de autor, de „căpitan în garda civică”. Limita lui este propria-i rușine față de eventualul moment al trădării, de către soție. Și-ar vedea năruit statutul. Mereu dă târcoale, scrutând cu mintea diversele împrejurări, însă trăiește intens speranța de a nu ajunge acolo, astfel încât să fie nevoit a se răzbuna pe vreun intrus. Ipostaza ultimului ar fi de simbol pentru acribia vremii de a nu permite ca exponenții unei categorii sociale să acceadă alteia. Tensiunea precauției (de a nu fi cumva pus într-o situație incomodă) se dispersează în desele confesiuni către omul de încredere, Chiriac. Echivalentul caracterologic ar fi Agamiță Dandanache, care face echilibristică între etatea, care i-a adus ramolismentul, și impostura de care nu se lasă. Deosebirea dintre ei este conferită de a doua trăsătură de caracter. Cherestegiul mai lasă din sarcini, pe când omul capitalei plutește undeva în siajul altei scrisori.
Când o secvență de ansamblu citadin, ca aspectul străzii, din perspectiva indivizilor fără stare, este reluată, din motiv artistic, în altă operă, va pierde caracterul colectiv al lucrurilor, pentru cel individual: „JUPÂN DUMITRACHE (urmând o vorbă începută): Iaca, niște papugii… niște scârța-scârța pe hârtie! ‘I știm noi! Mănâncă pe datorie, bea pe veresie, trag lumea pe sfoară cu pișicherlicuri… și seara… se gătesc frumos și umblă după nevestele oamenilor să le facă cu ochiul. N-ai să mai ieși cu o femeie pe uliță, că se ia bagabonții laie după dumneata”.
În dinamica textului, apar formulări care declanșează regresii ale acțiunii, de la distorsiuni între erou și mediu, la polul firesc al lucrurilor. Cu ocazia acestui recul, mintea noastră sondează nebunia temperată a lumii. Toată vocația apucătoare a personajelor caragialiene este sugerată, s-ar putea crede, aleatoriu. Coborârea în absurd face parte din lumea pieselor dramaturgului român.