Nu-mi pasă de vremea căzând în cascadă, 
cât timp lângă mine te afli.

Ultimul plânset al meu va fi fost
înainte de întâlnirea cu tine, 
de acum, zilele-mi le socotesc altfel, 
în răzbitul prin viață.

În pom, agățată de o creangă în apus, 
pasărea cântă, în inimă atinsă de Venus. 

Am făcut focul, sub stâncă, 
în gura peșterii, 
de astăzi, ne vom odihni, 
cât pentru patru veacuri, 
în care ne vom fi căutat
și ne vom fi salvat de la rătăcirea absurdă, 
prin omenire. 

Caiacul ne așteaptă, 
străin de opreliști,
să ne ducă, în zori, 
pe mine, la pescuit de somoni, 
pe tine, mai departe, la cules de soc. 

Pe stâncă, 
în așteptarea amiezii, 
îți aud glasul depărtat, 
înălțat ca un zmeu, în mersul 
voios, prin adâncul pădurii. 
Te văd și-mi spun, în gând, despre tine
tot ceea ce, în față, nu o pot face,
de parcă limba mi-e smulsă 
de imboldul supărării, atât de puternic stăruind 
în inimă, ca spin în calea bucuriei ființei mele. 

În bătaia soarelui, 
părul tău galben mișcă astrele. 
Îngerii se aud în urma ta, 
la fiecare vorbă, pe care o rostești,
ei te vor purta pe umeri,
deasupra lucrurilor, prinse în gravitație,
precum minutul de care ne temem toți. 

Mâna-ți viguroasă, care mi-a prins brațul, 
în capul scărilor, 
mi s-a părut rece
și am sperat
ca, în suflet, să ai căldură pentru mine
și, cândva, surâsul tău, 
de Gioconda vie, 
să fie resursa mea de renaștere în viață,
precum, la izvor, sălbăticiunile
își înviorează alcătuirea, 
din apa cea înaltă.