În paradis, 
strămoșii noștri 
și-au pironit ochii în măr, 
de plictiseală, dar nu aveau sentimente, 
doar privire.
Eva nu era obișnuită a se uita în jos...
Din iarba verde, 
un cap de șarpe veninos se va fi ivit. 
Când o astfel de vietate începe a vorbi, 
în timp ce, în Eden, doar vântul se aude, 
îi uiți răutatea și viclenia 
și te încrezi în ea; nu însuși Dumnezeu 
i-a permis târâșul prin bătrânul rai? 
„Dar unde-i nuiaua?” - a întrebat Eva.
„A! este încărcată de mere, 
nu-i păcat să le dobor din ram, 
în van? Ia să gust din fruct, 
of! dar ce m-a hrănit cu dorul de a da naștere
unui copil! 
Nu-i loc de vaier în paradis.
Adam, hai s-o ștergem până jos!
Eu trebuie să țip, ca să mă aud 
în cosmos, drept glas de primă mamă. 
Din sunetul vocii, lipit pe stâlpi de soare, 
va apărea Iisus, 
mai altfel decât tine, bărbate!”. 

Un rol important în grăbirea procesului de romanizare l-a reprezentat creștinarea în masă; pătrunsese, dar nu se putuse manifesta pe față.

Cea mai veche mărturie legată de continuitatea noastră în Dacia o constituie opera misionarilor, a propovăduitorilor, veniți din dreapta Dunării, din cele două Moesii. Un astfel de misionar a fost Niceta, care a vorbit populației de pe ambele maluri ale Dunării.