În peisajul din pictură, 
aș vrea să mă refugiez la propriu,
pe trunchiul de la poartă, 
pe gânduri blânde să odihnesc,
să colind călare câmpul...

Ca în basmele copilăriei, 
vizitiu să-mi fie Prichindel, 
eu să nu-l văd, pentru a mă feri 
de conversații mărunte și, în lumea lui,
să-i respect șansa de a rămâne erou,
în urechea stângă a calului să stea, 
e treaba lui cum îi dă comanda. 

Ca duh în culori, 
voi uita de societatea care m-a pierdut, 
obiect de metal, încărcat de rugină
și de praf.