Energia cameristelor se observă în jocul de roluri. Maia, prima dintre ele, care-și imită stăpâna, atrage atenția asupra obsesiei în curățenie pe care aceasta o manifestă, nu în privința întregii case, cât mai ales a propriei odăi, pe care o vrea mereu imaculată. Claire își joacă atribuția de menajeră, având, însă, în față o „doamnă”, care, deși falsă (fiind jucată de Maia), este mai complexă, pentru că o cunoaște mai bine, îi știe gândurile ascunse, precum „râvna” de a purta pantofii de lac. Astfel, Claire are de înfruntat o primă ironie, pe care însă o „parează” din postura aceleia care ar pune, mai presus decât orice, interesul femeii pe care o servește:
„Maia: Arată-mi toaletele !
Claire: Da.
Maia: Rochia albă cu paiete, evantaiul, smaraldele…
Claire: Toate, toate bijuteriile doamna.
Maia: Scoate-le, scoate-le. Vreau să aleg. Și bineînțeles pantofii de lac, cei la care
râvnești de atâta vreme.
Claire: Da, ha..
Maia: Vrei să-i porți la nuntă, fără doar și poate ?
Claire: Vreau din toată inima, ca doamna să fie frumoasă”.
Când jocul ia avânt (ca în romanul Împăratul muștelor, când ceata era cât pe ce să-l ucidă pe copilul care îndeplinea rolul „didactic” de vânat), mai ales din partea Maiei (care pune abnegație în ipostază), Claire îl fracturează prin remarca: „Doamna, va rog sa nu uitați că eu sunt cameristă”, anume nu trebuie să i se atribuie o mai mare importanță decât i se cuvine, nu e locul ei în problemele de familie ale doamnei. Subtilitatea piesei survine de la momentul discuției pe seama unor sentimente ca singurătatea, ura sau iubirea. Astfel, prețuirea lui Claire pentru doamnă e atâta cât o îngăduie raportul dintre ele, cât poate ajunge, pe scara socială, de la o treaptă la alta.
Ipostazele stăpânei încep să fie jucate de ambele tinere.