Zgomotele dinspre smochini se repetau, ca niște sunete de pași. Am aprins lanterna și am îndreptat-o înspre sursă. Nu se distingea nimeni. Am închis lanterna ca pe un ochi și, totuși, zgomotele nu conteneau. M-am dus lângă pomi, pentru a-mi da seama ce se întâmplă. Frunzele de smochin, mari ca talpa de elefant, făceau zgomot în cădere, se așezau ca niște cărămizi, unele peste altele. Frunzele mă „speriau”. De fapt, nu m-am apropiat de sursa sonoră – am scris aceasta, pentru a dramatiza. Am stat pe scaun, în colțul preferat din curte, ca într-un ring fără adversar și am analizat sunetul, l-am despicat în patru, ca pe fir.

Deși galbenul frunzelor încântă ochiul, totuși am fost trist, pentru că toamnei nu-i putem scăpa. Vine ca bătrânețea peste sufletul nostru, la început, caldă și frumoasă, apoi, spre sfârșitul lui noiembrie, ne împinge, cu o mână aspră, înspre iarnă, ca într-un cuptor, uitat stins (până la primăvară).