Am fi alergat unul după altul, Luminem, 
pentru a prinde clipa, 
ca pe fluturi. 
O, te-aș fi cuprins în brațele mele, 
de atâtea ori!
Adierii de zefir, atât de fine, 
i-aș fi poruncit să te mângâie,
în locul meu. 
Pentru a nu te fi văzut bosumflată,
te-aș fi sărutat,
la finele fiecărei zile,
când soarele 
sapă, cu lăbuțe de câine alb, 
în pământul zării, să se culce. 

Îmbrățișarea mea 
ar fi avut ardoarea atâtor raze,
câte din cer învârtesc planeta,
vara. 
Ți-aș fi recitat din Ovidiu,
ai cărui pași ating marea
sau din Homer,
pasajele despre Hera. 
Tu ai fi râs, 
tupilată după scaunul din dreapta, 
al mesei, la care am fi dejunat.  

(Va urma)