Calea farmecelor este veche.
E plăcut să beneficiezi de meșteșugurile magice,
însă cu mine ghid al cugetului tău,
umbra nu va mai fi îndemnată,
de ierburile rele ale pământului tesalian,
să iasă din mormânt,
bătrâna vrăjitoare nu va rupe infam, printr-o rostire,
pământul în două, nici nu va stinge, pe dată,
cercul lui Phaebus. După obicei,
luna este purtată pe cai de zăpadă.
Inimile nu depun iubirile descântate,
nici Amor învinsul nu se va depărta de pucioasa vie.

La ce ți-au ajutat, Circe, buruienile,
când vântul a dus navele?
Ai făcut totul ca oaspetele șiret să nu plece.
El a dat toate pânzele corabiei unei fugi sigure.
Tu putuseși să schimbi oamenii într-o mie de chipuri,
însă nu auspiciile sufletului tău: amorul de durată, nedorindu-l,
a stat în pieptu-ți. Când stăpânul Dulichiului dorea să plece,
chiar ai fi spus, prin aceste cuvinte, să rămână deja:
„eu nu te mai rog –
ceea ce anterior, îmi amintesc, obișnuiam să sper,
că tu ai vrea să fii soțul meu.
Ce poate fi ales mai puțin jurămintelor mele?
Fiică a Soarelui mare și zeiță, mi se părea că sunt demnă de a-ți fi soție.
Nu te grăbi! Cer spațiu pentru un joc.
Care este cauza plecării tale? Nu se înalță o Troie nouă,
alt Rhesus nu-și cheamă prietenii la arme.
Într-o liniște de pace,
voi rămâne singură, afectată de rana rea a vechii iubiri.
Pământul viitor se află sub domeniul tău.“

Ea vorbea, Ulyse dezlega nava.
Vânturile de sud au purtat cuvintele fără succes împreună cu pânzele.
Circe a alergat la preocupările obișnuite, de care, totuși,
amorul nu i-a fost atenuat.

(Poem apărut în Revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5, 2009)