I. Evul Mediu, atât de hulit pentru oamenii Inchiziției umblând ca turbați prin orașe, pentru a scoate din case, pe suspecții de erezii - rugurile duduiau sălbatice în piețele publice - , s-a refugiat în clădirile care ne-au rămas, ca un hoț rușinat să afle a se fi înșelat, în toate privințele. Cei care l-au ucis pe Giordano Bruno nu aveau curajul de a se uita, prin lunetă, la cosmos. Pentru ei, pământul era centrul grației divine, era destul că bazilicile se învârtesc după soare. În spatele albastrului cer, ei vedeau mâna lui Dumnezeu. La începuturi, Adam și Tatăl ceresc își atingeau degetul arătător, ca în fresca lui Michelangelo. Concepția nouă, a soarelui mutat în centru (heliocentrism), le-a părut diabolică și au combătut-o brutal, cu autoritatea statului papal. Nichita Stănescu a asimilat climatul care permitea trubadurului să cânte la poarta castelelor ori sub balconul împovărat de raza grea a lunii. II. Poetul neomodernist trebuie să fi râvnit a fi ascultat șușotelile dintre Romeo și Julieta, pe care le-ar fi transcris, ulterior lui Shakespeare, însă cu mai mult realism. De aceea, și-a asumat găzduirea, în propriul corp, a ansamblului medieval, parvenit, din trecut, ca un fum care i-a invadat sistemul vascular: spera să fi pândit, în taină, pe alți îndrăgostiți, despre care a mai auzit... Cotropit de Evul Mediu, care a fost învins în afară, prin dispariția Inchiziției și a altor zimți, poetul a resimțit vitregia trupului față de sufletul pe care (trupul) nu-l mai îndura, decât în norme a se manifesta, deloc zvâcniri moderniste, întrucât rugurile, scăpărând pe sub piele, erau gata a le înghiți, precum sihastrul, bucățile de pâine, în postul negru. III. Pe stradă, neștiut de nimeni, poetul purta în sine două lumi, a spiritului, deschis înspre curentul la modă, și a trupului, care se încăpățâna să rămână adâncit în somn. Oricât de mult a putut, trupul și-a ajustat funcțiile vitale, doar pentru a amenința, cu boli și alte necazuri, sufletul - de tot, nu ar fi vrut să-l reprime, datorită cinismului de a se fi știut animat și revigorat în tendințe, de către vibrația duhului. În „chiliile roșii și albe ale sângelui”, se auzea, în răstimp, câte o gură de călugăr, rostind rugăciuni pentru sănătatea tuturor oamenilor. Atunci, poetul se schimba la față și zâmbea, desprins de confluențele epocilor din lăuntrul său.