În drumul către casă…

Dimineața, Praga este liniștită. Grupuri de tineri stau în loc și discută pe marginea itinerariului pe care să-l urmeze. Casele sunt vechi, iar pe străzi, istoria orașului se duce la vale, ca o apă în volburi; e un vuiet, al efortului eroilor săi, de a rezista și merge înainte, precum Alexandrescu descoperea, la Cozia, amprenta spirituală a lui Mircea cel Bătrân. Față de Viena, străzile sunt mai largi, ai sentimentul că respiri, că îți trebuie plămâni de amploare, la nivelul celor de care avea Pisicuța, iapa lui Calistrat Hogaș.

Pe autostradă, totul este în regulă, până la un punct, care punct, sărit din pungă sau dintr-o literă pronunțată de-un zeu (al drumului), apare, totuși, devreme, pentru că suntem alarmați de GPS că urmează o porțiune mare de blocaj. Mai mult, suntem abătuți (de la traseu) de o serie de stâlpi de plastic, plasați de poliție, al cărei echipaj se regăsește ceva mai încolo…

Pe drumuri de țară, mult mai sparte decât la noi, Cehia e deprimantă, deși am fost încântat de lanuri întregi de lavanda sau de case, cât de cât aranjate, case risipite, ca dinții în gura babei.

Jeepul s-a zgâlțâit din toate încheieturile (cum se spune), însă clima (cu două zone) menține confortul termic (22,5 grade Celsius). Când coborâm din mașină, în Slovacia, senzația este de a-l fi întrecut pe Arhimede, cât pe ce să descoperim o teorie, secundară celei a presiunii (în apă): ni s-a părut a fi căzut într-o cadă cu apă caldă, atât de dens era aerul fierbinte, ca o vietate concretă, omniprezentă. Am achiziționat rovinieta și am auzit vorbă românească.

Rutina este aceeași, ca în jurnalele anterioare. De la Lugoj, drum aglomerat, dominat de tiruri care se întrec între ele. Între Orșova și Severin, întrezăresc mașina unui văr.

O lumină stranie acoperă Dunărea. Îmi trec, pe dinainte, fotografii diverse, cele care mai aduc aminte de insula Ada Kaleh (pentru că, între timp, se va fi transformat în mâl, prin care își fac adăpost peștii și alte viețuitoare marine). Pe centura Severinului, se pune furtuna. Plouă atât de tare, încât nu mai văd nimic în față, cu toate că ștergătoarele sunt la a patra treaptă. Știrile sportive de la radio mă țin la curent cu partea senină a țării, acolo unde nu este încă furtună. Îmi pare că mergem prin Bermude: nu mai există timp, decât furtună. Putem ajunge oriunde, ajung să cred, și nu voi fi mirat. Aproape mi-e teamă de natură (cât de puternică este – îmi spun, pentru a câta oară?).

(Va urma)