Am fost la Sâmbăta de Sus

Una dintre activități a fost efectuarea unei vizite la mănăstirea Sâmbăta de Sus (1986). Am stat de vorbă cu un tânăr călugăr, care m-a îndrumat către altul mai în vârstă, despre care avea numai cuvinte de laudă: „Du-te și vorbește cu el, este foarte învățat și este scriitor”. Nici până astăzi nu-mi dau seama dacă a fost Arsenie Boca. Din convorbiri, nu mai rețin mare lucru, decât natura lor religioasă. La finalul întrevederii, mi-a oferit o carte poștală (pe care a semnat-o indescifrabil), pe care mi-a scris următoarele cuvinte: „Cu Dumnezeu înainte, sus inima!”. Mă așteptam la altfel de mesaj. Multă vreme, am încercat să mi-l lămuresc: a văzut ceva la mine, o timiditate pe care ar fi trebuit s-o înfrâng prin gândul la Domnul? A întrevăzut vreun obstacol în calea mea, de la al cărui recul să pornesc în ascensiune, iar nu în jos, în pierderea curajului? Eram și excesiv de superstițios (până când cineva mi-a spus: „Dacă ești superstițios, te îmbolnăvești de nervi!”), datorită vârstei și mi se întuneca sufletul, luând în calcul varianta cu eventualul obstacol, fiindcă nu simțeam în mine puterea să-l depășesc. În sfârșit, astăzi, socotesc înscrisul de pe ilustrată ca o lumină transmisă de o inimă ce nu mai bate, de o stea ce nu mai e, care „demult, s-a stins în drum, / în depărtări albastre, / iar raza ei abia acum / luci vederii noastre”.

Am vizitat și mai târziu mănăstirea, în 1991, cu părinții, dar nu am mai retrăit atmosfera aceea a adolescenței, când, poate, mi se părea că sunt și eu un ales al Domnului, un tânăr sperând să fie ajutat de Cel de Sus în temeritatea de a cuceri ubicuitatea, prin vocație.

(Va urma)