Tabăra de creație, Pădurea Verde din Timișoara, 1987

În 1987, nu am mai fost singurul premiat; dimpreună cu mine, au mai fost selecționați Cristina Ion și un băiat, căruia nu-i mai rețin numele.

Ne-am întâlnit la Universitate, în ziua plecării, și am luat tustrei un taxi, până la gară. Eram însoțiți de către un utecist, pe nume Dumitru, care bătea în patruzeci de ani, ușor durduliu și îmbrăcat la costum maro (costum cu dungi albe, verticale). Cămașa era galbenă. A stat cu noi în compartiment – acolo l-am și cunoscut. La finalul călătoriei, Dumitru a făcut o remarcă pozitivă, la adresa mea, referitoare la înclinația firii către literatură. I se păruse lui, din atitudinea mea reținută: preferam să mă uit, în liniște, pe geamul cușetei, că sunt meditativ, frământat de versuri…

Spre deosebire de Cristina Ion, o fată cuminte, respectuoasă, bine crescută, cu ochi negri și față albă, pe care nu am mai revăzut-o de atunci, băiatul respectiv (purtător de ochelari, brunet, cu păr drept și negru) era extrem de incisiv, nu mai întâlnisem pe cineva cu un asemenea soi de nesimțire ca a lui. Când am văzut că a mai fost cazat cu mine în cameră, m-am hotărât să-l ignor cât pot de mult, pentru a nu-mi face nervi, în zadar. Totuși, manifesta onestitate: într-o seară, a revenit în cameră să-mi spună să mă duc și eu la discotecă – îi ceruse Cristina.

În tabără, l-am regăsit pe Florin Iaru – nu mai era atât de expansiv, ca anul trecut și nici atât de slim – , pe care l-am întrebat despre Mircea Cărtărescu: „Nu a putut veni. Are un băiețel de un an și a preferat să stea cu el acasă”.

Între scriitorii participanți (în afara lui Florin Iaru, mai sus amintit), se aflau Mircea Martin și Șerban Foarță.

Într-o seară, Valentin Naumescu (era din Vâlcea, azi, este prof. la Cluj-Napoca), un tip cu umor, care scria proză SF, a venit la mine: „Hai să-i arătăm și noi textele lui Mircea Martin, să vedem ce părere are!”. Am ezitat, dar, până la urmă, ne-am dus.

Îngândurat, cu freză pe dreapta, slab și destul de tânăr (cred că avea puțin peste patruzeci de ani), căruia ochelarii îi confereau un aer intelectual, Mircea Martin vorbea puțin.

(Va urma)