Când ne întâlneam la masă, colegii scriitori erau uimiți de bronzul meu. M-au întrebat cum m-am bronzat. Le-am expus rutina. S-au hotărât să vină toți la plajă, împreună cu mine.

Pe țărm, fiecare dintre noi și-a ales un șezlong. Simona Grazia Dima făcea plajă îmbrăcată, având și pălărie albă, pe cap.

Mihai Antonescu, înalt, cu părul alb, țopăia pe mal, în urma unui pescăruș, părând el însuși un pescăruș mai mare. Plictisit de jocul în tandem, Mihai a intrat cu picioarele în apă, s-o probeze, dar s-a retras de îndată, precum la vederea unui rechin: meduze mari, albastre l-au asaltat.

Mihai Antonescu ne-a povestit câte ceva despre sine: a copilărit în Severin, pe aceeași stradă cu marele savant, Ștefan Odobleja. „Bătrânul era foarte politicos. Saluta pe toată lumea, cu același gest: își scotea pălăria, indiferent de cine îi dădea binețe, pe care nici nu-l vedea – doar îl auzea – era cufundat în gânduri. Noi, copiii, când îl zăream, ne înșiram de-a lungul străzii: Bună ziua! El își scotea pălăria de vreo zece ori, câți copii eram pe acolo”.

Auzind despre Ștefan Odobleja, eu însumi am căzut pe gânduri și nu pentru că mi-aș fi scos pălăria să răspund la vreun salut… Nu mă așteptam ca astăzi să mai existe vreo persoană care să-l fi cunoscut pe savant (a descoperit principiile de funcționare a roboților).

Momentul evocării a fost înlocuit de altul: cum a scăpat Mihai (pe vremea când lucra în mină sau la pădure – nu mai rețin exact – ) de un râs, care l-a atacat: „L-am lovit cu lampa de miner în cap!”.

Lui Mihai Antonescu, prozator bun, i se interzisese să debuteze înainte de 1989, din cauza numelui: „Mi-au spus clar! Scrie sub pseudonim și nu am vrut”.

(Va urma)