Prietene, neprietene,
Putem să trecem unul pe lângă altul,
avem loc și timp,
ca să ne întâlnim, să nu ne întâlnim,
orice ni se poate întâmpla,
să ne urâm sau să ne iubim,
măcar, acolo, câteva clipe,
câteva cuante,
lumea are atâția aproape,
și atâția departe,
încât pe cei mai lipsă sufletului tău,
să nu uiți niciodată
să zbori liber
cu aripile tale dobândite,
spre a vă bucura și a-i reîntâlni…

Așa o fi, prietene, cum spui tu, însă eu am căutat astfel de companii, acestea ajungându-mi până în gât… Am avut nervii destul de tari să rezist limitelor interlocutorilor mei, însă, într-una dintre zile, m-am hotărât să mă închid în mine, mai abitir decât o cetate, în calea barbarilor. Și îmi este mult mai comod ca eu să rezist mie însumi. Ce una-alta, să fi vorbit cu ei? Despre ce? Unul purta haine bune, crezându-se cine știe ce sol al lui Dumnezeu, dar el era bun prieten cu Bachus și, de la un punct de vedere încolo, nu te mai înțelegeai cu el. Altul se închipuia ghicitor al timpului și preciza despre tehnica viitorului, despre felul în care oamenii vor comunica în direct, peste hotare. Nu-mi trebuie decât singurătate, o mare de pace, în care să-mi aud gândurile. Am dus butoiul la țărmul mării. Inițial, câinii care hălăduiau pe acolo, m-au lătrat. I-am strigat pe nume – fixate instantaneu – și mi-au înțeles intențiile bune. După ce am rostogolit butoiul în buza mării, câinii s-au așezat în cerc și mă păzeau. Liniștea străjii lor mă face să mă simt în siguranță în pielea mea.

Tu ce vrei, Diogene, de fapt?

Să arăt că s-a pierdut simplitatea, care ne-ar fi apropiat mai mult de rai, că orice obiect adus de progresul tehnic devine obstacol în calea fericirii noastre.

(Va urma)

Am studiat doctrinele anterioare și-ți spun că mai mare filosof decât omul de rând nu e nimeni, de aceea, eu am venit cu o notă nouă, a cinismului, să-mi fac loc între ei, concitadinii mei, pe care-i detest că nu-mi pricep noima, care este simplă, ceva de felul: Bună ziua! – mă salută – și eu le răspund – O vedeți voi bună?

Ha! Ha! Ha! (râde discipolul, un bărbat oarecum tânăr, cu figura blândă, ai cărui ochi privesc dincolo de zare). Diogene, tu ești individualist, de ce ai nevoie de tovărășia mea?

Numai pentru câteva momente, pentru a avea un martor viu al gândirii mele. Din câte observi, și aceasta este o formă de cinism. Pe urmă, voi aprinde lampa, din nou și voi umbla prin urbe, în căutarea altui om.

Voi merge acasă, între ai mei, și le voi vorbi despre tine.

Nici nu te mai cunosc, ulterior. Dacă ne întâlnim pe stradă, să nu te miri dacă nu-ți voi mai răspunde la salut.

Eu însumi mă voi feri din calea ta.

(Va urma)

– Cum ți-a fost noaptea, Diogene, în butoi? Ha! Ha! Ha!

-Cum să-mi fie, străine, răspunde filosoful, cu accent pe apelativ,

plină de povețe, precum să te ignor.

– Câinii au lătrat la lună?

– La tine au lătrat, că te-au simțit uimit și disperat să nu te înghită

și pe tine vampirul care o devorează. Nu ai dormit de frică, nu-i așa?

– Atena, care-mi învăța strămoșii ce este bine,

mi-a trimis mesaje, că umblă pe lună, însoțită de Marte

și, dacă aud zgomotul zborului lor, să nu mă tem.

La astfel de vorbe, Diogene îl ia deoparte pe cetățean,

ca pe un discipol,

și începe să-i povestească.

(Va urma)

Soarele a răsărit ca focul, dintr-o lampă. Prin urbe,

umblă oamenii, la fel de orbi la timpul care zboară,

ca furnicile mișună, după dumicatul sufletului,

fiindcă, dacă au găsit grăuntele pe care să-l dezbată,

nu se mai opresc din frământat, până somnul le cuprinde ființa,

la noapte.

Nu mă înscriu în lupta lor neasumată,

nu am niciun impuls să-i dau vreo direcție,

doar merg prin cetate și eu, cu alt sens al existenței mele precare.

Nu-mi vor cunoaște gândul, a cărui adâncime le depășește epoca.

Dornici să acceadă la fericirea zilei, se complac în dialoguri superflui,

menite, cred ei, să le favorizeze elanul spre a-și uita posibilitatea sfârșitului,

oricând acesta va veni: se omoară întruna să rămână,

în memoria scurtă a concitadinilor,

ca vecini plăcuți. Eternitatea lor atât durează –

cât îi pomenesc semenii, înainte de a lua masa

ori printre înghițiturile din supă, cu linguri mari de lemn.

(Va urma)

ILUZII IEFTINE TABLOUL I Într-un han Scena I Chelnerul [către pădurar]: -Ordonați! Pădurarul: -De ce să-ți ordon? Chelnerul: -Aveți epoleți. Pădurarul: -Și? Chelnerul: -Înseamnă putere. Pădurarul: -Sunt pădurar. Chelnerul: -Dar aveți putere. Pădurarul: -Am, că sunt tânăr. [Râde]. Chelnerul: -Aveți și grad. Pădurarul: -De pădurar. Chelnerul: -Eu, soldat în rezervă. Dumneavoastră nu sunteți pădurar în rezervă. Deci, aveți putere și… grad. Pădurarul: -Mda. Chelnerul [repede]: -Superior. Pădurarul [încet, ca pentru sine]: -De cunoștințe. Chelnerul [uimit]: -De caporal. Pădurarul: -Bine, de caporal. [Strigă la chelner]: Soldat, comanda la mine! [Dezolat]: mâna mi s-a izbit de pahar, și am ratat o cursă nebună de mână. Ești vinovat că n-ai eliberat drumul mâinii, de pahare. Chelnerul: -Și de destine. [Ia paharele. Vrea să iasă]. Pădurarul: -Stai! Mă cunoști? Chelnerul: -Nu. Pădurarul: -De ce te consideri soldatul meu? Chelnerul: -Pentru că aveți pălărie. [Pădurarul își dă pălăria jos]. Chelnerul: -Pentru că ați avut pălărie. Pădurarul [vrând să-l încurce]: -N-am avut pălărie. Chelnerul [râzând ușor]: -Clientul nostru, stăpânul nostru. [Iese]. SCENA a II-a Un prieten al pădurarului. Amicul: -Să trăiți! Pădurarul: -Nu mă saluta așa… Te-ai trezit? Amicul: -Din poezia pădurii? Niciodată. Pădurarul: -Atunci, hai! Amicul: -Unde? Pădurarul: -La pădure. Amicul: -De ce? Pădurarul: -Ai mușchi la tine? Amicul: -De ce? Pădurarul: -De ce, de ce… Să ridicăm, din trestii, o căprioară rănită. Amicul: -De dragostea mea pentru pădure… Hai! Pădurarul: -Stai, a fost numai o probă a ceea ce spui. Amicul: -M-ai verificat. Pădurarul: -Numai în ceea ce privește disponibilitatea ta la efort pentru binele pădurii. Amicul: -Și al căprioarei. [Despre sine, bătându-se cu pumnul în piept]: fiul pădurii. Pădurarul: -Și al căprioarei. Amicul: -Tarzan autohton. Pădurarul: -Eu, Jane. Amicul: -Eu, Tarzan. Pădurarul: -Parcă aud în jur lei. Amicul [mimând starea de spaimă]: -Unde, unde? De luptă sunt gata. Îi apuc de coame, prin săli îi trântesc… Sunt Taaarzan. SCENA a III-a Un mesean [sărind de pe scaun]: -Eu, Jane. Te voi smulge din sălbăticie. E secolul vitezei. În mașini te voi purta să vizitezi orașul. Pădurarul [furios numai în aparență]: -Te scot cu pușca din rol. [Pune mâna pe armă. Strigă scurt]: Chelner! SCENA a IV-a [Apare chelnerul] Pădurarul: -Am pușcă. Chelnerul: -Să trăiți! Pădurarul: -Trăiește tu, că te scot eu și pe tine din rol. Chelnerul [speriat]: -Din rolul vieții? Pădurarul: -Adică să te dau afară din slujbă? [Dezamăgit de ceea ce a înțeles chelnerul]: O, nu! Chelnerul [către sală, rar, aparte, uimit]: -Mai rău, din al vieții? Pădurarul: -Rolul vieții! Să-ți explic… Cel mai bun lucru pe care-l poți face în viață, să servești… La masă! SCENA a V-a [Din cauza tonului imperativ, unii indivizi –un fel de cerșetori, iau replica drept îndemn pentru ei, și se îmbulzesc la mese]. Chelnerul: -Ce e cu voi? Pădurarul [încă o dată, la fel de tare]: -La masă! [Cerșetorii, de bucurie, dau impresia unui joc de glezne]. Chelnerul: -Dansați de bucurie? Vă dau eu vouă dans. [Începe să lovească în stânga, în dreapta, cu șorțul din dotare]. Unul dintre cerșetori –lovit: -Hau! Hau! [parcă latră]. Altul, deși nu e lovit: -Miauuu, miauuu! Cerșetorii, patru la număr, toți o dată: -Auuu! Auuu! Chelnerul: -Intrarăți câini și ieșirăți lupi. Pădurarul [cu arma înspre cerșetori]: -Stați! [Cerșetorii se întorc toți o dată, extrem de tăcuți și docili. Unul stă ca o pisică -mâinile sugerând gheruțe, altul, precum un câine]. Pădurarul: -Că vă dau un foc pentru scheunat, altul, pentru miorlăit, în fine, pentru urlat. [Umblă la armă]: Am cocoșul pe voi. [Cerșetorii fug, dar înainte de a ieși din scenă, unul spune în grabă]: -De l-am avea în plasă ori pe umeri, ca la naș… Cucuriguuu! SCENA a VI-a Pădurarul, amicul. Pădurarul: -Ce faci? Amicul: -Aștept. Pădurarul: -Ce? Amicul: -Ziua de ieri. Pădurarul: -Vrei dulcețuri? Amicul: -Da. Pădurarul: -Trei lingurițe, cât? Amicul: -Cât ți-e inima de largă. Pădurarul: -Poftim! [Scoate dintr-un borcan, câteva lingurițe pline de dulceață]. Amicul: -Ai o inimă de trei lingurițe… Pădurarul: -La nivel de dulcețuri, destul de mult. Amicul: -Revarsă în hohote dulceață, dar nu pe cea de vișine. Pădurarul: -A din suflet, na! Are capac. [Râd amândoi]. Cei doi, chelnerul. Pădurarul ia un corn de lângă scaun. Suflă în el. Scena a VII-a Apare chelnerul. Dintr-o geantă, scoate șorțul: -Bonjour, bonjour. Pădurarul: -Te-ai franțuzit. Chelnerul: -Am înfrunzit, nu se vede? [E îmbrăcat în verde]. Am fost săltat în rang. Pădurarul: -Chiar dacă răspunzi la apelativul „chelner”? Chelnerul: -Șorțul e a doua față a mea. Pădurarul [cinic]: -Din păcate, cu ea te afișezi în public. Chelnerul: -Dacă dau jos șorțul, gradele de pe umeri vor străluci mai tare. [Arată cu degetul către epoleți. Două lingurițe, parcă ieșite de pe epoleți. Tare către lingurițe]: Parcă ați fi ieșite din cești. [Le lovește cu mâna]: Stați cuminți, imediat vă cufund în dulceață, spre deliciul gurii certărețe. [Plescăie încântat]. Pădurarul [ignorând cele spuse de chelner, către amic]: -Soața, domnule, o iarnă, cât n-a fost de muncă, a stat cuminte. De când s-a ieșit la muncă mă amenință: „te spun că ai vânat. Mai știu eu în plus și despre unele care de lemne”… A luat banii și a plecat la ai ei. Amicul: -Așa făcea și maică-sa. Prin primăvară, de frica muncilor, găsea motiv de supărare, și, pe nepusă masă, pleca… Bineînțeles, luându-și fetele de mână. Pădurarul: -Așa am auzit și eu, mai încoace, dar de ce mi-ai recomandat-o? Amicul: -Pe chelner de ce ți-l recomand băiat de casă? Pădurarul: -Pentru lingurițele-trese. Ãsta [arată spre chelner] parcă dă papă la ciori. Eu le rup ghearele și pliscurile, ca să-mi justific o parte din muncă, și el le face grase. Amicul: -De plesnesc penele pe ele. Pădurarul [cu ochii peste un gard]: -Ce se aude pe drum? Amicul: -Lăptăreasa, lăptăreasa… Pădurarul: -Da, da, e nevastă-mea. Amicul: -Spuneai că nu muncește. Eu nici n-o mai recunoșteam. Pădurarul: -Plimbă tu cercul. Amicul: -Și umflă cecul. [Cortina cade].

Pe țărm, tot pe mine mă caut, o parte din eul meu a rămas în apă,

alerg, din nou, în mare, să mă recuperez cu tot ceea ce mi se pare a fi risipit din reflectare…

Farul s-a stins, semn că s-a găsit un om adevărat. Oare eu să fiu acela?

Prin ce să fi impresionat?

În sfârșit, mi-e foame. Cum mă salvez de la senzația aceasta?

Ce pește amorțit să-mi sară în față,

pentru că undița am prăpădit-o în demersul meu

de a fi cât mai liber față de suita lucrurilor.

Am renunțat și la cana de lemn, beau apă din căușul palmelor.

Cât de greu le este oamenilor de rând să-și ducă traiul

în hărmălaia de obiecte! Nu-și mai aud gândul profund

și își vor fi complicat și mai mult existența.

Un instrument nou apare cu nevoia de atribuția lui,

cu încă o povară care se înnoadă invariabil de gând

și-l rupe de grația imaterială, suportul lui natural,

precum valul este pentru străfundul corabiei care îl străbate.

Dacă mi se va aduce mâncare

de către vreun cetățean cu milă,

filosofia mea se va eroda, cu fiecare dumicat înghițit.

Încotro mă deplasez să mă liberez de foame?

(Va urma)

Noaptea m-a prins în butoi, departe de forfota agorei,

precum și de aceea din burta unei insecte cosmice,

fiindcă, ascultând astrele, păream străin de mine.

Am coborât eu în propriu-mi sine,

ca antena retractilă – retrasă bucată cu bucată în rădăcină.

Plutind ca meduza printre stele, urechea mea, de acum, îmi supune atenției traiectorii vivace de suflete acvatice. Mă uit la ele

și învăț din pacea lor, cum să trec peste probleme.

Mă arunc în valuri: filosofia grea pe care o port cu mine este ca o barcă de salvare și mă duce înspre înălțimi de gând nebănuit în alt context,

decât acesta simplu și deloc hrăpăreț.

Ce ochi de femeie, de sub basma, îmi surprinde saltul? Va fi împrumutat femeia de pe mal

viclenia posesiei de la sirene sau, din întâmplare, își rătăcește pașii pe nisip?

Mă țin departe de sentimentul erotic, scăldându-mă mai mult timp în mare,

pentru că, dacă-i fac loc în suflet, mă va abate de la cale

și filosofia mea se va terfeli în mărunțișul vieții ca umbra în soare.

Înot prin răcoare, nu prin valuri, mi se pare.

Of! Înghițit, eventual, de vreun monstru marin,

m-aș gândi la cine știe ce lume fabuloasă,

la care, în claustrare, aș vrea să acced,

însă aș regreta să nu-mi pot exercita paradigma, la vederea oamenilor,

să-i obișnuiesc definitiv cu viața lor – pe care și-o înnegresc frecvent

cu false idealuri!

Robul își împuținează pâinea, când, cuprins de emoția libertății,

își uită munca; pe bucățica lui, își poate regăsi utopia,

cum eu am devenit etalonul austerității, ale cărei vârfuri sunt sublime,

dar nu le-am atins.

Gândurile mă poartă peste valuri, pe țărm, ele, oare, de ce tac?

E, sub mine, frenezia adâncurilor atât de tare?

Hai, pe mal, să mă îmbrac și vă spun, pe urmă, despre noua mea încercare,

aceea de a mă fi dedat eu pe mine unui fel de a fi mai mult decât visat

în istorie de altcineva.

(Va urma)

În pom, atârnă tristețea ca un sac fără frunze.

O gânganie se târăște, în spate cu ultimele ei clipe.

Soarele cade în curte și razele răsună,

ca lovitura de bețe în tobă.

Ar fi posibil să treacă, pe lângă planetă, lumina cerului?

Cu binoclul, dintr-o pădure, am urmări-o,

urcați unul peste altul, ca un stâlp – văzut din cosmos drept o rază uscată.

Din când în când, mă refugiez în trecutul pe care-l port în sinea mea, ca pe o bijuterie

și nicio eroare făcută, oricând anterior, nu este mai gravă decât înaintarea în vârstă.

Spre viitor, nu pășesc, dar îmi semnalează propria-i sosire,

albindu-mi firul de păr.

(Va urma)

Asemenea toiagului lui Moise, pandemia a împărțit apele: de-o parte, au rămas cei cu vocație pentru cultură, căutând să-și umple vremea cu lecturi online sau achiziționând cărți de pe siteuri, de alta, cei mai realiști, care s-au retras într-un ritm anemic de viață, dominați de instinctul de conservare. A fost momentul care a sunat importanța internetului și în domeniul culturii adevărate, fiindcă rețelele au duduit de căutări ale operelor semnificative, nu doar de simple butonări, pentru adăparea cu informații aiurea, din lumea largă. Răgazul impus de autorități, din cauza virulenței Covid-19, a dus la redescoperirea unor scriitori, precum Balzac, posibil neagreat anterior, a cărui operă este viabilă prin nota romantică a descrierii satului de odinioară și a statutului personajelor de a aspira constant la o realitate pe care și-au promis-o și care, într-un fel, le este la îndemână, prin simpla respectare a declarațiilor pe care și le-au făcut, în momente de separare (care părea temporară). Starea acțiunii de suspans, de expectativă a instaurării raiului existențial, identificată în mai multe opere, coincidea contextului mondial, venea ca un răspuns la așteptarea lumii ca pandemia să înceteze și străzile să-și recapete aspectul de vitalitate.

În vara anului trecut, în pandemie, am avut ocazia de a vizita Viena, pe ale cărei artere am hălăduit, într-una dintre seri. În dreptul unei biblioteci, se regăsea o terasă, ai cărei clienți erau atât de tăcuți, încât nu aș fi observat-o, dacă nu-mi aruncam ochii, întâmplător înspre acel loc. La mese, stăteau tineri care citeau. Imaginea mi-a adus în memorie o realitate, consemnată într-una dintre publicațiile interbelice: după încheierea Primului Război Mondial, în Franța, se facilitase major accesul oamenilor la biblioteci, pentru a-i ajuta să depășească trauma conflagrației. Astfel, una dintre reforme, consider că ar fi subvenționarea cărților, pentru ca omul de rând, obosit de taxe, să le poată achiziționa, să aibă parte de această mică bucurie, frunzăritul unor pagini, care să-i mai aline sufletul. Altă reformă, care ține de optica redactorilor, ar fi prezentarea cărților scriitorilor contemporani, scriitori care nu sunt cu nimic mai prejos decât aceia din era monarhică. Lumea se întreabă de ce nu mai sunt scriitori cunoscuți, la fel de mari și în contemporaneitate. Întrebarea corectă ar fi dacă apar cărți valoroase. Și, bineînțeles, se tipăresc, însă prețul ridicat al exemplarului timorează pe cumpărător. De asemenea, tirajul mic nu ajută la notorietatea autorului (dacă tirajul este de trei sute de exemplare, teoretic vor fi tot atâția lectori, ori înainte de 1989, o carte se tipărea în sute de mii de exemplare – așa se explică notorietatea celor care au publicat înainte de Revoluție și care se închipuie mari scriitori pe acest motiv, că îi cunoaște lumea).

Reluarea vieții firești, în urma vaccinării unei părți a populației și a ridicării unor restricții, a făcut loc, din nou, culturii scrise, împinsă în față de aceea online, care și-a configurat limitele.