Lacrimile ei erau sărate ca apa mării. Hm! Ce bine este să fii și vietate acvatică – mi- a trecut această idee prin cap (dar nu am exprimat-o, pentru a nu influența momentul) – , datorită gustului mării, care mi-ar asigura totul și nu ar mai fi trebuit să alerg prin viață, după căpătuire decentă; însă, pierdut în valuri, precum prin acelea ale vremii de până acum, nu aș fi avut parte de îmbrățișarea caldă a femeii de lângă mine, care mă întreabă despre viitorul nostru. Mă scutur de solzii filosofiei, încercând un răspuns potrivit sufletelor noastre în armonie. Hainele ei au strălucire, față de straiul meu simplu: însăși munca ei este de a ticlui ecuații de amploare în computer și expoziții cu produse de fină etichetă (aduse în corăbii, de peste mări și țări)… Sunt pe punctul de a mă complexa, însă viziunea mea asupra lucrurilor iese în evidență – pentru această viziune mi-am pregătit discipolii – și mă simt din nou eu însumi, stăpân pe situație. Pe dinăuntru, sunt cel mai expresiv de pe glob și am forță să mă lupt cu orice minte.

Cu ochii înlăcrimați, îmi urmărește cuvintele, care se înalță sticloase în noapte. Stă lipită de mine ca suflet pereche și o contemplu: păr blond, bine pieptănat, ochi macedoneni, care poartă lumina pământului natal, și o limbă vie, care duce și aduce lumi spectaculare în fața mea.

-Care au fost cuvintele tale, Diogene?

(Va urma)