În primăvară *

*Poem din volumul Pauză romantică într-un veac precipitat

Înflorise liliacul tânăr

și-l contemplam.

Dacă în suflarea vântului

cădea o floare, din rază părea desprinsă.

Să fi fost liliacul nostru confundat cu o fântână

și în coroana lui îngerii să fi aruncat bani de aur,

pentru a li se fi împlinit și lor o dorință?

Parfumul care-l înconjura îl făcea sfânt.

Aș fi vrut să nu fie de lemn liliacul

și să-l inspir ca pe aromă,

adăpostindu-l de ploi și de vremea care, mai încolo, fără milă,

îl va desfrunzi și-l va muta din grădină, într-un raft de stihii.

Liliacul din văzduh își hrănește floarea

și din tihna cuibului de cuc.

În mai multe rânduri, nu mi-am putut începe orele, fiindcă tinerii mei au ținut neapărat să afle care este opinia mea despre situația în care ne aflăm, nu numai noi, ci întreaga lume. Oricât am încercat să evit subiectul, nu am reușit, din cauza insistenței lor.

Am vorbit și despre intențiile unor apropiați de-ai mei de a părăsi țara, pentru un timp; tinerii au preluat numaidecât ideea și mi-au propus un exod al nostru, al meu cu ei, într-un loc ferit de primejdii. Încrederea aceasta în mine m-a deconectat de la impresiile care îmi reveniseră în minte, din cărțile pe care le cunoșteam, pe o temă asemănătoare, precum Împăratul muștelor, impresii pe care, însă, nu le-am mai dezbătut și nici măcar nu le-am menționat, întrucât, sunt sigur, mi-ar fi demonstrat că ei, față de personajele acelei cărți (premiate cu Nobel), au mai multe abilități de constituire și de organizare într-un grup mai bun, modern și dornic de progres, în orice împrejurare.

Acest entuziasm al lor a venit din intenția de a se depărta de tensiunea prezentului, amplificată de știrile, amalgamate cu mestecăul, care tot răzbat din atâtea difuzoare, ale televizoarelor, aparatelor de radio, ale telefoanelor și podcasturilor etc.

Ideea exodului nostru inedit denotă că, indiferent de limita contextului, există speranță.

Ieri, am jucat volei cu tinerii mei, dar, anterior ieșirii pe terenul de sport, l-am trimis pe Pană la secretariat, pentru a se asigura dacă am sau nu vreo situație de făcut: „Întreb de testele Covid?”. „Da. Și de teste, dar și de alte situații”. „Bine! Întreb de testele Covid!”. „Și de teste și de alte situații – ce mai am sau dacă mai am ceva de rezolvat!”. Evident, după ce a revenit, mi-a transmis că nu am nimic de finalizat etc. După oră, am mers la secretariat, pentru a-mi lua rămas-bun, fiindcă încheiasem ziua. „Să-mi aduceți situația cu bursierii!”. „Nu am trimis, acum o oră, pe cineva…?”. „Da, însă numai de testele Covid s-a interesat”…

Pe terenul de sport, jocul de volei a început. La o minge care plutea de un secol – a fost cea mai jucată minge – , din dreapta s-a apropiat un avion imens: tinerii au rămas în uimire, cu ochii pe cer, mingea însăși uitase de gravitație și încă stătea în aer. Am dat năvală la aparate- să facem o fotografie, dar, între timp, avionul a trecut de blocuri, lăsând în urmă numai vuietul motoarelor: „Avion cu motor, ia-mă și pe mine în zbor / să mă fac aviator!” – mi-am amintit de mine copil, când, de pe planetă, mă legam fictiv de mirajul zborului, cu astfel de invocații ludice, dar, acum, nu este cel mai potrivit moment să-mi doresc îmbarcarea sau schimbarea profesiei. Doamne ferește!

Am reluat jocul… Deși era curat lună, totuși în careul echipei mele, căzuse o pană (destul de mare) – nu știu de unde, întrucât păsări nu se zăreau în văzduh. Poate de la ploaie, fiindcă, în teren, era și A. Ploae, care dădea mingi plouate.

Am prelungit meciul și în pauză, pentru un set scurt. A mai intrat cineva la ore? Capete curioase și guri vesele se proptiseră în ferestre. Am fost aclamat cum niciun sportiv nu a fost pe vreo arenă. Indiferent cum loveam balonul, bine sau rău, atingerea mea avea sclipiri de briliant în ochii de la ferestre. Am îndemânare, este adevărat, dar nu atât de pregnantă, încât să pot schimba vremurile – totuși, stările de spirit, da.

Datorită acestor minunați juni ai mei, există viață normală, oricât de multă presiune a pericolului a lansat avionul militar din burtă.

În viziunea mea – și nu vreau să am dreptate – , al Treilea Război Mondial a început, fiindcă Rusia nu poate fi cucerită și nu pentru faptul că este plină de eroi – eroi au toate popoarele – , ci datorită spațiului ei geografic vast, cât un cosmos. Și rușii cunosc lucrul acesta… Și dacă Napoleon, un geniu al omenirii, nu a reușit sau Hitler, atunci nimeni nu o poate face; desigur, Napoleon a greșit, în planul lui, pentru că a fost prins de iarnă, dar, totuși, până la instalarea „generalului iarna”, a încercat, a mărșăluit prin stepe, nealegându-se cu absolut nimic.

Nu trebuie să ne mai ascundem după deget: dacă o țară este atrasă într-un război (orice țară, nu neapărat cele care astăzi se luptă între ele), se atestă un singur lucru, că în acea societate, este ceva putred, că diplomația a eșuat, fiindcă au fost puse în funcții pile și nu oameni competenți, capabili să obțină în acte angajamente de la vecini atât de puternici, precum rușii.

Consider că, pentru moment, soluția stopării acestei avalanșe de trupe, către, poate, un continent întreg, este necesară bip bip bip. De ce să fie în pericol o planetă, pentru o țară, mai ales că popoarele care se înfruntă sunt rude apropiate. Totuși, dragoste cu de-a sila nu se poate.

(Va urma)

La unul dintre testele pe care le-am dat tinerilor mei, exista un fragment din Jurnalul lui Mihail Sebastian, despre întâlnirile pe care le avea cu Ionel Teodoreanu, cum discutau despre planurile lor literare și despre manuscrisele la care încă lucrau; cea care se insinua între ei, era doamna Teodoreanu, care le oferea câte o ceașcă de cafea neagră.

Le-am ilustrat și eu tinerilor din fața mea cum un personaj din Jurnal, respectiv doamna Maria Teodoreanu, a ieșit din mijlocul paginilor, în viața cotidiană: amicul meu, regretatul Jean Băileșteanu, prozator de mare talent, îmi povestea, într-un drum pe care l-am făcut împreună, cum a luat legătura cu doamna Teodoreanu, după anul 1990, pentru a-i vinde lui, care era și patron de editură, drepturile de autor asupra unor opere de succes semnate de Ionel Teodoreanu. Întrucât a ezitat, nu știu exact motivele, demersul nu s-a finalizat la timp, iar când Jean a fost mai hotărât, doamna (care a supraviețuit soțului mai bine de patruzeci de ani) a decedat, la venerabila vârstă de nouăzeci și opt de ani.

Cu alte cuvinte, Ionel Teodoreanu a murit în plin proletcultism, poate marginalizat, în timp ce soția lui a prins și anii de după Revoluția din 1989 și a stat de vorbă, într-un context particular, cu unul dintre bunii mei amici, Jean Băileșteanu. Legătura pe care Jean a încercat-o cu istoria însăși mi s-a părut incredibilă. Nu mă așteptam ca, în anii nouăzeci, să mai existe personaje de fală ale perioadei interbelice și, în plus, să fie în comunicare directă cu oameni din anturajul meu, iar eu să am ocazia de a prezenta circumstanțe de pomină, cum acele nume, apărute în textele pentru examenele naționale, au avut gură să vorbească unor contemporani de-ai mei.

Am început să fiu îngrijorat de războiul de lângă noi. În drumul către casă, am zărit, pe contrasens, șase TAB-uri.

Ca în situația oricărui conflict, lumea a devenit panicată. În urmă cu vreo zece ani, unul dintre bunii mei prieteni îmi cerea să mergem în magazine să cumpărăm alimente și apă; deși el era cu adevărat înspăimântat, eu m-am distrat pe seama inițiativelor lui, care, de fapt, erau generale. Din fericire, acel conflict (probabil de prin Irak – nu mai țin minte exact) s-a încheiat destul de repede și multă vreme, amicul meu a mâncat numai conserve.

În prezent, istoria s-a întors. Unii dintre amicii mei au luat-o de la capăt și își fac rezerve de provizii, alții, inclusiv rude, plănuiesc să părăsească orașul, chiar țara…

Acum, când scriu aceste rânduri, eu însumi sunt aproape alertat, întrucât am încheiat o convorbire cu o persoană în care am încredere, care mi-a mărturisit propria-i intenție de a pleca, temporar, din țară, din cauza unor informații pe care le deține și despre care nu pot relata aici.

Până să închei textul, am primit telefon de la I. P., al cărui optimism a șters pesimismul în care era să cad.

Cu ochii în emailul de la o editură (la care am trimis manuscrisul unei cărți de proză), îmi vine în minte numele lui Ionel Teodoreanu, cel despre care am vorbit, astăzi, tinerilor mei, care și el, scriitorul de succes al perioadei, a trecut prin evenimente asemănătoare.