Chirăindu-i copiii de foame, 
s-a dus Adam la vânătoare...
Din ramul care l-a împiedicat 
să alerge, pe cărare, 
a făcut un arc, 
luând drept coardă limba unui șarpe, 
din obida aceluia înșelat în paradis, 
de către această viețuitoare. 
Când a țintit, 
întâi, a ezitat, 
arma părea a sâsâi dramatic, 
apoi, s-a lăsat în genunchi 
și nu a mai tremurat, 
slobozind săgeata în pieptul unui taur. 
-Avem carne! Eva a strigat, 
trăgând de-un corn,
să care prada în gura peșterii, 
pe înserate. 

Pe râu, 
soarele se lungea, de lene. 
Și Eva și Adam l-au apostrofat: 
în paradis, abia lăcrimai în preajma noastră, 
ca medalie în buzunar, cuminte tu stăteai.
Astăzi, ne arzi recolta
și pielea, câteodată,
încât despre tine, nu am mai vorbi deloc,
la apus, te cufunzi în ape -
de nu ai mai scoate capul, de acolo, 
niciodată!