Odată cu frunza, adineauri picând, 
se destramă cântecul verii, 
strecurat de ciocârlie, în diverse nervuri. 

Adânc se apleacă spre mine și frunți și aprigi fagi.
Am înțeles mai iute decât oricine: vopseaua toamnei 
a început să cadă peste negrii copaci. 

De atâta tristețe, îmi stă și condeiul înfipt în ideea de nor.
Precis n-am să mai scriu despre umbra lui care
avea să împungă un simplu trecător.