Pe urmă, a nins...
Eram inclus în povestea care se afunda în fulgi
și știam că nu pot ieși, că sunt obligat
să suport ninsoarea până la tocirea detaliului; trebuia
cineva care să-l rumege.
Altă grijă de acum mă apăsa: să nu fiu strivit prea mult,
iar partea care va rămâne din mine,
în ochiul cititorului să crească într-un fel exagerat -
dimensiunile umane să fie sparte,
să fiu împins înspre un tipar inedit.
Deveneam, cum s-ar zice,
un ins zburător,
pe spațiul de pe iriși,
mă sprijineam doar cu o bucată de suflet,
simțeam guri care doreau să mă guste,
mâini care pe mese ar fi vrut să mă frângă.
Pe obiecte, se așezase icoana
unui zeu. Lacrima lui era dusă de oameni în case,
o destrămau și cristalele-i, ca niște măruntaie,
se foloseau, fie în magie, ca să se ghicească sensul
uităturii de zeu,
fie la îmbăierea copiilor.
Era desuetă caseta cu muzică pop.
Am întins mâna, să sting aparatul.
Butonul sfârâia ca mucul de lumânare.
Vâlvătaia fanteziei cuprinsese în casă
toate lucrurile.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”