Sonetul exprimă ideea expectativei. Este un fel de intrigă întrucât lectorului i se trezește o curiozitate despre un moment mult așteptat.

Viziunea romantică se deconspiră prin amplasamentul protagonistului în natură. El este singur, doar mediul îi preia din stare.

Perspectiva este celestă. În așteptarea unei îmbrățișări, poate din partea iubitei, tânărul este ocrotit de ansamblul naturii.

În catrenul al II-lea, se schimbă perspectiva, de la una celestă, intermediară, la alta terestră, chiar intimă. Admirația față de persoana vizată se exprimă cu ajutorul epitetului (mâna) „cea fină” – epitet care subliniază aspectul mâinii, metafora ,,în val”, întrebuințată pentru podoaba capilară, epitetul metaforic și cromatic ,,de aur”.

Conjuncția „dar”, care deschide a II-a secvență, exprimă o opoziție la viziunea anterioară, adică indiferent de cât de spectaculos este cerul nopții, totuși în centrul atenției (celui care pândește din cerdac), se află femeia admirată.

Putem reconstitui un portret al femeii: sensibilă, cochetă și în același timp, fragilă, blândă, preocupată de ea însăși, încât nu-l observă pe admiratorul ei. Pe ea o interesează numai ceea ce-i oferă oglinda. ,,În lumină” este o metaforă, fie pentru lumânarea aprinsă, fie pentru oglinda în care se reflectă eventual raza lunii: „Dar prin fereastra ta eu stau privind /
Cum tu te uiți cu ochii în lumină”.

Pe de altă parte, femeia este confuză, privește pierdută în spațiu.

Portretul este continuat conform esteticii romantice: „Ai obosit, cu mâna ta cea fină /
În val de aur părul despletind. // L-ai aruncat pe umeri de ninsoare, / Desfaci visând pieptarul de la sân, / Încet te-ardici si sufli-n lumânare…”.

Vestimentația este specifică secolului al XIX – lea.

Stihul: „Încet te-ardici si sufli-n lumânare…” spulberă visurile admiratorului. Scena s-a încheiat. Ultima terțină îl readuce în primul stadiu, dar de o însingurare mai mare. Versurile confirmă pierderea iluziei:

„Deasupra-mi stele tremura prin ramuri
În întuneric ochii mei ramân,
S-alaturi luna bate trist în geamuri”.

Stau în cerdacul tau, de Mihai Eminescu

Stau în cerdacul tau… Noaptea-i senina.
Deasupra-mi crengi de arbori se întind,
Crengi mari în flori de umbra ma cuprind
Si vântul misca arborii-n gradina.

Dar prin fereastra ta eu stau privind
Cum tu te uiti cu ochii în lumina.
Ai obosit, cu mâna ta cea fina
În val de aur parul despletind.

L-ai aruncat pe umeri de ninsoare,
Desfaci visând pieptarul de la sân,
Încet te-ardici si sufli-n lumânare…

Deasupra-mi stele tremura prin ramuri
În întuneric ochii mei ramân,
S-alaturi luna bate trist în geamuri.

Sursa: https://agentiaizvordecultura.wordpress.com/2013/05/24/mihai-eminescu-stau-in-cerdacul-tau-sonet-interpretat-de-dan-ionescu/

Când îți va suna ceasul,
sufletul umblă,
cu viteza luminii, 
prin cosmos, 
către lumea de apoi. 
Despuiat de identitate,
este prins, din goană,
de mâna îngerului ocrotitor,
ca torța este dus la judecată...

Dezamăgirea cade ca ștampila 
pe suflet, 
fiindcă, 
pe unde hălăduiește, 
doar faptele bune 
i se iau în seamă. 

-Păi să vezi
că am fost și eu cineva 
în viață...
-În adânc,
ai fost împovărat
de invidie, de răutate
și de ținte scabroase... 
-I le-am mărturisit preotului.
-Dar 
(la poarta raiului,
Sf. Petru continuă a-i replica)
nu te-ai lepădat de humus.
Te văd, suflete, ciuntit 
și nedemn să intri 
în paradis. 
Așteaptă! Poate efectul
faptelor bune 
se propagă în lumea întreagă
și voi mai auzi rugăciuni 
pentru tine, 
în bazilici. 

(Va urma)

Un porumbel își găsește adăpost 
în teiul de lângă fereastră.
Ce pasăre frumoasă! exclamă
glasurile, în cor. 

Îl pozez cu telefonul.
Peste sute de ani, 
o simplă fotografie 
îi va descifra simțirea, 
ce anume trăiește el,
când se va odihni pe ram,
la întâlnirea cu soarele 
primăverii,
prin ce este aducător de pace...
Se va vedea, atunci, 
distanța sau apropierea lui
de sufletul uman,
cum i-a trecut prin cap
să poarte în plisc
ramura de măslin 
și să i-o aducă lui Noe, 
deasupra hubloului corabiei, 
ca pe un semn 
al retragerii apelor. 

Câte povești s-au țesut 
pe seama acestei 
pete de culoare
în peisajul încă vânăt
al zării înfloritoare!

MONOLOGUL LUI DIOGENE


Negăsind un om afară,

m-am retras în butoi, pe țărmul mării.

Pe străzi, am umblat cu lampa aprinsă,

în plină zi –

dacă nu mi s-ar fi pus întrebarea: „Pe cine cauți?”,

răspunsul meu („Un om!”) nu ar fi ajuns în istorie.

M-am văzut pe picior de egalitate cu acela care m-a interpelat

și nu părea decât o gură, intempestiv spirituală, a urbei,

de care am fugit, fiindcă mi-ar fi schimbat

unghiul de vedere asupra lumii,

ca mecanicul pus să îndrepte mașinăria cu unelte

din recuzita celor de care m-am despovărat.

Gura butoiului

aparține unui secol din care intenționez să alerg,

înspre zorii altor cărți, 
de la care mă înfrupt, noaptea, pe ascuns.

Dar eu în ce măsură sunt om adevărat?

Setea mă împinge să merg la cișmea

și nu-mi dă pace, uneori, în noapte,

să privesc luna,

cu acei ochi încântați de cosmos.

Fântâna își țâșnește jetul de apă atât de sus,

încât nu-l stăpânesc îndeajuns -

este imaginea setei care m-a tot cuprins

de la naștere până acum.

Nu am avut o mamă în stare

să mă nască fără nevoia de apă. Dacă s-ar fi întâmplat,

partea de înțelepciune s-ar fi lățit mai mult,

atât cât a acaparat setea din ființa mea.