Cu dimineața în cap,
am dat bice bidiviilor - 
am mers în oraș. 

Pe drum, 
șaretele străine 
circulau prudente. 

Am trecut prin locuri variate,
care mi-au înapoiat impulsurile estivale, 
ascunse ființei, 
de către frigul lunilor de iarnă. 

Sevele se aud în trunchiul pomilor...
Din asemenea vuială, 
floarea caișilor a dat pe afară. 
Și a corcodușilor!

Inima îmi este, 
în continuare, 
întunecată, 
ca oglinda (înnegrită de vreme)
care nu a mai reflectat 
fețe senine. 

La suprafață, 
sunt slim, 
pe dinăuntru, împovărat 
de rana orgoliului... 

„Viața merge înainte” -
o etichetă care nu a fost anulată
de nicio zi a pieirii pământului, 
pe drumul timpului. 

Am urcat în rachetă.
Părăsesc lumea aceasta.
Inima, 
în piept, 
se dezrădăcinează 
mai greu, de sol, 
ca pomul, 
smuls locului, 
de propriile-i roade. 

Teama vine spre mine, 
ca păsările, 
în toamna călătoare. 

Mă uit pe hublou:
peisajul astral mă înghite, 
ca pe bob, 
găina înfometată din curte.

(Va urma)

O, amorul! Te lovește săgeata otrăvită
și nu mai zărești soarele pe boltă.
Propriul sine îți va fi străin 
și-l vei dojeni că te obosește,
cu astfel de problemă, 
la care nu te-ai fi gândit. 

Femeia nu vorbește 
despre ceea ce simte, 
fiindcă nu știe, 
depășită fiind de profunzimea 
situației. 
Rămâi să te frămânți,
încerci a desluși 
ceea ce-i străbate ei sufletul. 

Te înstrăinezi de tine, 
ca un atlet în sprint -
așa te prinde amurgul:
pitit sub lampadar. 

Poate, 
acum, 
în plimbarea pe lună,
va fi mai deschisă,
dar așteptările îndelungi,
ale unui astfel de semn, 
sunt, din nou, înșelate. 
Oare ce mă fac, 
în viitor,
cu femeia aceasta? 

Privit din interior, 
Dedal, primul artist al omenirii, 
era senin, 
pe deplin optimist. 
Grija pentru artă 
plutea în sine, 
îți era mai mare dragul 
să-i explorezi sufletul. 
Tu însuți te-ai fi simțit artist 
desăvârșit. 
Ai fi contemplat detaliile statuilor 
cum ies din blocul de piatră, 
ca florile, în primăvară. 

Palpitația unei fericiri 
te face să tresalți,
precum astronautul, 
pe solul de aur al lunii,
dar mai cu seamă tristețea 
îți dă brânci să ieși dintr-un eu străin,
de spaima de a nu o mai suporta. 

Mai bine îți va fi în propria-ți piele
și afirmi: 
O, da! O voi lua de la capăt, plenar. 
Mă voi lua de mână eu pe mine însumi
și o voi zbughi în lume, așa cum sunt. 

Este ca o iluzie sufletul de artist. 

Privit din interior, 
Dedal, primul artist al omenirii, 
era senin, 
pe deplin optimist. 
Grija pentru artă 
plutea în sine, 
îți era mai mare dragul 
să-i explorezi sufletul. 
Tu însuți te-ai fi simțit artist 
desăvârșit. 

(Va urma)

Privit din exterior, 
Dedal părea a se fi sfârșit 
cu statuia la care șlefuia, de zor;
scântei răsăreau dintre mâinile iscusite, 
înfățișând, în aer, 
o cometă, care aștepta 
a i se fixa motoare și în cosmos 
să zboare. Pe urmele ei, 
ar mai fi tulit-o lupii,
urlând în apropiere, 
într-un codru, străbătut de fecioare. 

Singurătatea artiștilor anteriori 
l-a vestit pe Dedal. Principalul scop 
al labirintului a fost să concentreze 
depresiile, apărute, ca un balon,  
din solitudine. 

Dedal s-a izolat în propria-i muncă. 
Nu se mai putea salva, decât prin zbor. 

Mi-am pus pătura în cap.
Nu mai vreau să văd 
lăcomia oamenilor,
însă, paradoxal, 
în minte,
toate mi s-au desfăcut, pe larg:
mesenii, 
pe care i-am întrezărit din drum, 
înfulecă, în amintirea mea despre ei,
mai mult, decât în realitate. 
Nu le mai vizualizez chipurile, 
în mod complet, 
ci doar niște guri mă surprind,
care înghit, repejor, tot ce prind,
de pe masă.
Castroanele de varză dispar, 
hălci de carne, 
ca niște vitrine,
hulpavii le ridică în mâini
și le toacă mărunt, 
cu dantura lor, oarecum stricată. 
Pântecul li se umflă sub veșminte,
un pic de-i împingi pe convivi,
o vor lua la vale, 
ca niște mingi. 
Puțină abținere i-ar fi oprit 
de la a se da de-a dura,
în disprețul lumii cumsecade. 

Ce este moartea, maestre?
-Nu este nimic,
decât o simplă dispariție,
ca în toate regnurile. 
În ultima clipă,
amețim și ne trece prin cap
ideea că murim.
Spaima ni se va cuibări în trup,
ca o pasăre neagră
ne va înșfăca din ochi
peisajul care ne înconjoară.
Din retină, 
vor dispărea, pe rând,
noptiera, ecranul tv.,
chiar zidul dintre oameni. 

Nu mai apuci să formulezi ultimul gând -
îl înfunzi în suflet, 
ca pe o hârtie mototolită.
La rădăcina limbii,
se va înșuruba greața
și față de contemporani,
dacă vei mai năzui la o analiză
cât de sumară, în pragul extincției apropiate
și față de condiția de om neputincios față de vârstă
și boală. 

Pe când scotea oaia sacrificată, 
umplută cu mere,
din groapa cu jar,
a urcat, pe scara lăcomiei, 
până la ultimul etaj; de aici, 
scrutând zarea,
l-a zărit pe Dinu, învelit 
în păturică. Și numele protagonistului 
așa a rămas (Dinu Păturică).

La concerte, din lojă,
o cucoană îi părea ușuratică, 
atrasă de bal; degrabă, un simț erotic 
exagerat i-a atașat.

Din șaretă, 
a ochit un moșneag,
înfipt în poartă, ca un steag. 
În spatele părului alb,
a intuit calitatea 
de boier pământean, cu sate în zestre
și curteni - o armată de fețe!
Cum pe toate 
i le-a capturat Păturică al nostru, 
cel bolnav de avere,
N. Filimon a început 
să le spună pe șleau, în roman.

„Ciocoii vechi și noi” a devenit o sintagmă
pentru orice meteahnă.