M-am uitat în oglinda retrovizoare… Eram urmărit, îndeaproape, de Alex B.

Am ajuns la vulcanizare… Era un singur lucrător, pe care abia l-am scos dinăuntru (o cameră curată, cu un tonomat de cafea, pe stânga). Parcă avea degetele prinse în display-ul telefonului. Părea ușor ciufut.

Între timp, de fapt, imediat ce am descins înăuntrul vulcanizării, am fost tatonat de Alex B., pe care l-am prezentat drept o legendă a fizicii. „Oh! Fizica!” a reacționat manipulantul. „Am dat-o în bară”, m-am gândit. „I-oi fi adus aminte de școală acestui tânăr și nu i-o fi plăcut cartea”. Atmosfera a fost înseninată de amicul meu, relatând o poveste scurtă (parcă mi-ar fi auzit gândurile): „Toată lumea când aude de profesori, așa reacționează, fiindcă profesorul ce face? Îți cere să înveți și să te desparți de preocupările mai lejere”. „Nu, recunoaște tânărul, dacă învățam, nu aș fi ajuns aici”. Auzindu-l, mi-a părut rău și i-am vorbit despre cât de importantă este munca lui. Am fost completat de Alex B.: „Acum, noi suntem fericiți, datorită muncii dumneavoastră”. „Dar tu, m-am adresat lui Alex, nu ai stresat elevii, niciodată”. „Nu am pus presiune pe ei, cum puneți dumneavoastră în roată, adaugă Alex B., fiindcă, în facultate, aveam un profesor care ne spunea, mereu, că, datorită fizicii, a fost iubit de mama lui. Cum o veni și asta? mă gândeam. Ne-a dat explicația pe loc. Mama era vitregă. La ședința cu părinții, eram lăudat de profesoara de fizică și mama era încântată”.

Secvența a sunat ca un paradox; era și profundă și fără sens, însă, oricum, de ținut minte, prin morala subtilă: dragostea de carte suplinește orice – aduce în brațele vitrege căldura sufletească a mamei biologice.

Mai contează ce a urmat?

Mi-am luat rămas-bun de la Alex B., care se grăbea, fiind așteptat de meșterul din casă. Eu am plătit, bucuros să las ciubuc. Am ascultat Elvis în mașină și am făcut un raid prin oraș. Ploaia încetase. La orizont, razele soarelui țeseau o draperie aurie.