Privit din interior,
Dedal, primul artist al omenirii,
era senin,
pe deplin optimist.
Grija pentru artă
plutea în sine,
îți era mai mare dragul
să-i explorezi sufletul.
Tu însuți te-ai fi simțit artist
desăvârșit.
Ai fi contemplat detaliile statuilor
cum ies din blocul de piatră,
ca florile, în primăvară.
Palpitația unei fericiri
te face să tresalți,
precum astronautul,
pe solul de aur al lunii,
dar mai cu seamă tristețea
îți dă brânci să ieși dintr-un eu străin,
de spaima de a nu o mai suporta.
Mai bine îți va fi în propria-ți piele
și afirmi:
O, da! O voi lua de la capăt, plenar.
Mă voi lua de mână eu pe mine însumi
și o voi zbughi în lume, așa cum sunt.
Este ca o iluzie sufletul de artist.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”