În Excelsior, poemul cu titlu omonim volumului (1895), raportul dintre planurile celest și terestru este răsturnat. Delimitarea piere sub energia excesivă a corpurilor astrale. Casele sunt detectabile din spațiu, datorită farmecului pe care însăși luna li-l acordă. Pentru a se umple cu atâta lumină, cât nu mai poate primi, orice acoperiș trage înspre sine, ca pe un tub, magia selenară:

„Sub luna plină,
Cu farmecul ce-n jos se lasă,
Oricare coperiș de casă
    E baltă de lumină”

(Excelsior)

Mozaicul de finețuri estivale („pulberi de aur”, „flori scânteietoare”), similar celui de la curtea Penelopei, blochează orice formă de agresivitate – aceasta este impresia poetului, analizându-se pe sine – simte că stăpânește orice e viu. În tragediile antice, destinul era inexorabil, oricât de mult omul ar fi încercat să-l modifice, în conformitate cu propriile-i aspirații. Adevărat spirit romantic, Macedonski prezintă auspiciile fatumului ca pe niște coordonate facultative, influențabile de către frumusețile naturii, atât pe timp de zi, cât și noaptea. Titlul volumului (Excelsior), tradus din limba latină, înseamnă „mai sus”. Într-adevăr, poemele consfințesc tendința avântată a autorului, de a sălta, din peisajul terestru, înspre acela superior, presupus celest, diverse componente (case, păduri, ape etc.), inclusiv imanente, precum arta de a sublima germenii sorții autoritare, ca un medic genetician. Antiteza cu tragedienii greci rezultă dintr-un scop artistic, deloc magistral, acela de a sublinia cât de grozavă este noaptea de vară:       

„Sub pulberi de aur,
Sub stele, flori scânteietoare,
Ce griji pot fi predomnitoare,
    Și ce destin, balaur?”

Socotit superior primelor două volume (Prima verba, Poesii) prin tematici (destinul, viața, relația dintre om și univers etc.) și manieră (exuberantă, dar și profundă, totodată), Excelsior, după insinuarea supremației omului față de soartă, a controlului pe care acesta l-ar avea asupra celor hărăzite, propune, în mod surprinzător, acceptarea, ca pe un dat firesc, a preeminenței naturii terestre (în relație cu noi), atitudine formată la fața locului de către poet, cu ocazia unei călătorii în stepă („În zadar, asupritoare, omenirea-naintează, / Stepa largă e și astăzi un domen necucerit; / N-o despintecă nici pluguri, nici orașe n-o brăzdează”, Stepa). Ceea ce-i rămâne și îl mulțumește pe deplin este puterea de a ignora trecutul imediat și răvășitor, putere pe care tocmai spațiul vast al pustei i-o furnizează, ca pe un medicament. El se recuperează pe sine tânăr (pe când era capabil să înfrunte predestinările injuste), abandonând zestrea de trăiri și de slăbiciuni, adusă de vârsta maturității. Având două variante la îndemână, persistența în timpul trecut și renașterea într-un vis extrem de realizabil, precum asumarea unui rang de conducător, dispus la a se bate cu orice adversar, pentru a trăi clipa după cum îi poftește inima, poetul se îmbată de elan, mai mult decât un emir. Este acel apogeu mult dorit, de a spune clipei: „Mai rămâi!”, aidoma lui Faust, dar și potrivit pactului cu oricine i-ar facilita metamorfoza (în mândru viteaz) și l-ar însoți în misiune, precum don Quijote, orbit de stima de sine, ia în piept realitatea, cu propriile-i arme, scutul și lancea învechite, pentru a se afirma drept cavaler al dreptății, deși lupta cea mai acută ar trebui purtată cu sine însuși, pentru a nu cădea în derizoriu.

Atent la contexte și la fapte, lui Macedonski i se pare că orice amănunt sâcâitor, pe care nu-l așteaptă în existența de zi cu zi, provine de la soartă. De aceea, sunt puține ocaziile în care nu o disprețuiește. Inovator din cale-afară de modern, îmbină piatra prețioasă cu fierul, configurând cea mai strălucitoare spadă, cu al cărei sprijin își va supune destinul. Stepa devine teatru al confruntării (între poet și destin):

„Pe-armăsarul meu de stepă, ca nălucă orbitoare,
Trec, vârtej de aur roșu, de nisip înfășurat,
Și când luna stoarce lapte peste iarba șoptitoare,
    Stele clare priveghează cortul meu nemăsurat.

La mânerul unei spade peruzeaua când zâmbește,
Radiază o poemă, gând pe suflet domnitor,
Când joci calul în boestru sau când pintenu-l iuțește.

Într-o magică splendoare zbori de lume uitător,
Nici săgeata nu te-ntrece și te-avânți fără-ncetare,
Sub un farmec de himeră, după ea urmăritor.

Din real ieșit afară nu mai ești ca orișicare,…
Te-nzestrezi cu mâneci roșii la tunică de satin,
Chipeș, nalt, cu stemă-n frunte, pleci pe visul tău călare,
    Și se uită, și se uită mizerabilul destin”.

Pe cât de populată este pusta (cu bătălii fictive, cu sine în mijlocul evenimentelor), pe atât de pustie îi pare propria realitate. Pe un fundal existențial fără umanitate, nu mai află interlocutori de treabă, decât în rândul morților:

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult”

(Cu morții) 

Ca în proza fantastică, unde anticipează secvențe cinematografice de tip horror (cearta păsărilor din curte anunță intriga filmului Păsările de Hitchcock), și în poezie, Macedonski dă tonul valorificării miturilor dintre cele mai detestate, precum acelea despre zombi, tot ca o formă de a arăta cât de lipsit de viață este propriu-i destin și cât de antipatic, mai mult decât o carcasă de oase. Decorul este potrivit invaziei sinistre. Rolul corbului (din poezia Corbul de E. A. Poe) este preluat de liliac, ambele păsări fiind simboluri nocturne (considerate din sfera extincției): primul prevestește sfârșitul (a ceva sau cuiva), al doilea, hrănindu-se cu sânge, seacă de viață prada și înspăimântă prin configurație:  

„Cu viii nu mai am de-a face
De mult,
Și foarte des, când totul tace,
Chemând pe morți, ce dorm în pace,
I-ascult.

Din gropi ei vin și mă-nconjoară,
Ei vin,
Când liliacu-n noapte zboară,
Când dealu-n umbră se-nfășoară
Deplin”.

Invocarea lumii subterane (underground) se bazează pe o logică venită din structura internă a poetului, de a nu consimți la piedicile aduse de către soartă, prin opunerea predilecțiilor contemporanilor, la viziunea lui asupra vieții. Astfel, devine de apreciat absența sentimentelor la roboți, decât suita alambicată de infamii, din partea oamenilor:

„O! morți frumoși, veniți întruna…
Cu voi
Nu vine ura, nici minciuna
Să răscolească iar furtuna
Din noi”.  

Modelul realității acceptabile ar trebui să fie insuflat de vis: vreme caldă, posibilitatea de a zbura iute ca gândul peste râpe, alternarea (ca niște plăci schimbate la pick-up) traiului sofisticat (în palate zidite cu ușurință și într-un timp scurt), cu acela rudimentar, similar aceluia pe care-l duce baciul de la munte. Menționarea numelor „Stan și Bran”, personaje comice, intrate, în memoria colectivă, prin film, surprinde la această dată (1895), când încă nu fuseseră întruchipate, pe ecran, de celebrii actori, Stan Laurel și Oliver Hardy. De cinematograf, se auzise, datorită Fraților Lumière, care au pus la punct prima proiecție publică a unui film, în decembrie 1895. Realitatea obiectivă este de nesuportat, întrucât este inflexibilă și nu lasă loc manifestării ludice:

„Spre munți să merg,
În zbor alerg
Cu gândul,
Și trec prin văi,
Pe tainici căi,
De-a rândul.

Prin râpe-adânci,
Pe nalte stânci,
Prin sate,
Degrab’ zidesc
Să locuiesc
Palate.

Dar tot cu zor
Le și dobor,
Și-n urmă,
Ca Stan ori Bran,
Mă fac cioban
De turmă”

(Vis de mai)

Postura de păstor (pe care și Vergiliu, autorul Eneidei, Georgicelor și Bucolicelor, a experimentat-o în realitate și după care a jinduit când, pentru scurt timp, i se confiscase ogorul) asigură deconectarea de la tensiunea orașului. Într-un asemenea mediu, fără ajustările presupuse de tiparul citadin, prioritățile vor fi altele. Preocuparea principală va fi pentru poet să o curteze pe o anume Rada (nume întâlnit și în lirica de dragoste, semnată de Tudor Arghezi) și să o îmbie cu valorile noului univers, precum Riga Crypto, pe lucida Enigel: lui Rada „flori, panglici / i-aduc de-aici / cu lada”. Dar simplitatea vieții la țară depinde – este aproape o condiție sine qua non – de zelul altei vârste, pe care tot reveria (cu ochii deschiși) îl poate facilita:

„Întinerit
Mă văd, uimit,
În ciuturi
Am păr bălai,
E zi de mai”.

Răsfrângerea este, de fapt, arta, lirica în sine, al cărei domeniu, ca în opera Joc secund de Ion Barbu, sublimează tendințele oricărui creator. Macedonski vrea să fie altul, mult mai puternic și mai frumos; pentru a explora peisajul rustic, înțelege a-i fi potrivită energia adolescenței, vârstă neafectată de mojicia semenilor și la care apar și primii fiori ai dragostei pure, iar poezia îi permite revizuirea trecutului, din unghiul maturității și în virtutea iluziei că, într-adevăr, l-a modificat și îl retrăiește. Dar aspirația îl poartă și mai departe, în lumea basmelor, acolo unde popasul i-a fost inspirat de emergența prințului (pentru a ajunge să conducă împărăția, face un ocol formator, pe la magul atotștiutor din munți) din Povestea magului călător prin stele de Mihai Eminescu. Rivalitatea (mai mult dinspre Macedonski) dintre cei doi mari poeți se întrevede, fiindcă nu există elanuri eminesciene pe care Macedonski să nu le fi încercat, dar cutezanța nu e totuna cu persistența într-un domeniu, permisibil geniilor. Totuși, este de remarcat proiectarea, pe un spațiu scurt, a unei călătorii fantastice de tip western (ca în balada Buffalo Bill de Radu Stanca) și destul de mulțumitoare pentru cititorul însetat de aventuri. Ritmul sacadat al versurilor reproduce tropotul:

„Adese iar
Un armăsar,
În pripă,
Mi-aleg pe plac,
Și-n pulpe-l fac
De țipă.

Iar când pe cer
S-aprind și pier
Rubine,
Să fugă-l las,
Fără popas,
Cu mine.

Căci să tot zbor
Un tainic dor
M-apucă,
Neîncetat,
Uitând, uitat,
Nălucă”.

Pentru a se distanța de soarta față de care este circumspect, Macedonski încearcă subterfugii variate, precum acela de a se arunca în trăsură și de a călători pe oriunde-l poartă bidivii, ferit de orice rigoare impusă din exterior (cu atât mai mult, de către soartă), ci doar împins de propriu-i agrement. Poetul se visează pe sine: cu plete în vânt, ca un veritabil cowboy care nu ținteșe altceva, decât ceea ce-i încântă inima:

„Aș vrea să plec la drum mai mare,
Dar nici pe jos nici de-a-n călare
Și nici cu carul cel de foc,
Ci c-o trăsură ferecată,
De zece cai în șir purtată…
Hi – Hi! Hi – Hai! într-un noroc!”

(Cântec)

Cea mai bună forma de a sfida soarta este norocul – o situație favorabilă, bazată pe hazard. Starea de imprevizibilitate, adoptată, cu îndârjire, împotriva fatumului hain, este subliniată prin lipsa de control a nomadului asupra itinerarului, fiindcă se lasă la mâna surugiilor – ei înșiși alertați de posibilitatea de a o rupe cu tiparul existențial:

„Cu surugi pe deșelate
Ce trec vârtej prin șapte sate,
Hăind, mânând, gonind cu foc”,

Traiul simplu este captivant, iar pentru a-l experimenta, este nevoie, de asemenea, de multă energie. Popasul se va face la han, loc de taină și de rostit povești, prin ale căror portițe fantastice, se poate evada în altă lume, care, deși fictivă, are susținere în disponibilitatea interioară a eroilor de a se lăsa duși de val, precum și în realitatea imediată, cu odăi dichisite, păzite de icoane. Magia hanului, bătută în cuie, de secole întregi, i-a insuflat încredere lui don Quijote că este un cavaler aprig, pus pe fapte bune. Tot la han, în celebrul roman al lui Sadoveanu, Hanu – Ancuței, rulează o lume întreagă, înviată de istorisirile celor mași peste noapte. Macedonski pozează în crai, a cărui miză este clipa prezentă, fiindcă nimic nu mai contează, decât sprintul prin viață și ceasul de răgaz:

„De surugiu dau o sfănțuică
Și beau ciocanul cel de țuică
Cu cât m-o duce mai cu foc;
Dar pentru fata cea subțire
Păstrez colea un pumn de lire”;

„Curând, curând la drumul mare
Să-mi uit de-a vieții întristare
Că m-a topit sub al ei foc…
Curând la hanul cel din vale”.

Excelsior este volumul în care apar șase nopți (din cele unsprezece), al căror titlu, de fiecare dată articulat, le anunță drept chintesență a trăirilor și preocupărilor pe care oricine le poate avea, în decurs de o lună de zile: Noapte de noiembrie, Noapte de ianuarie, Noapte de februarie, Noapte de martie, Noapte de mai, Noapte de iulie.