Noaptea este senină ca oala spălată de femei, la pârâu. Îmi zăresc fața răsfrântă în stele și mă analizez eu pe mine însumi, descoperind ridurile aduse de vârstă, dar, acum, suite în cosmos, cu macaraua sufletului, manevrată de gândul tainic despre viață. Mă frământ în pătura de lână, precum aluatul, în palmele gospodinelor. Câinele credincios îmi încălzește spatele. Îi azvârl, din priviri, un os de lumină, pe care l-am luat, prin oglindire, dintr-o constelație. O, dacă aș putea urmări drumul vremii, i-aș afla izvorul, de unde m-aș adăpa, mereu, cu ani!
