Sufăr
pentru cei ce rătăcesc prin cetăți, 
sub cerul neîndurător,
cu trupurile încovoiate de frig 
și cu foamea drept tovarășă,
pentru cei cărora pământul le este casă, iar cerul, singurul acoperiș.

Plâng soarta lor, 
căci au venit pe lume sub aceleași stele
sub care s-au născut regii 
și eroii de odinioară
și au străbătut, 
odată cu Istoria, 
veacurile,
până în al douăzeci și unulea veac al oamenilor,
dar n-au aflat nici tihnă, nici pâine, nici adăpost.

Pentru aceasta le-a fost dat să trăiască?
Să tremure în noapte și să-și poarte foamea
ca pe o armură pe care nimeni nu le-o poate smulge?
O, ce nedreaptă este împărțirea sorții!

Ce bucurie le-a mai rămas?
Să umble fără țintă prin cetăți, 
fără stăpân și fără căpătâi,
liberi doar în felul 
în care sunt liberi cei pierduți,
asemenea celor ce au purtat aceeași povară
în vremuri când alte imperii se ridicau și piereau.

Au dus oare în suflet o biserică?
Se mai închină icoanei, 
când frigul le pătrunde oasele
și pântecele li se lipește de șira spinării?
Cine le va auzi rugăciunea,
când nici glasul lor nu mai 
are putere să străbată noaptea?

Poate că, 
privind păsările care taie văzduhul,
le-a trecut prin minte 
că ar fi fost mai bine
să se fi născut cu aripi, 
nu cu mâini neputincioase.

Căci pasărea își află singură cuibul,
departe de oameni, 
sub streașina pădurilor,
și cântă chiar sub ninsoare,
iar prizonierii, 
închiși între ziduri și gratii,
o privesc cu jind când trece peste ei,
înaltă și liberă, 
prin împărăția nesfârșită a cerului.

Dar pentru acești oameni fiecare zi aduce aceeași întrebare:
unde se vor odihni, 
când se va lăsa întunericul?
Vor căuta un culcuș în turnul clopotelor,
acolo unde limbile grele lovesc bronzul
și sunetul se revarsă peste acoperișurile cetății,
până când chiar și ecoul obosește să mai răspundă?
Sau vor sta la pândă, 
în umbra zidurilor, 
ca într-o piesă de teatru,
așteptând să treacă preotul, 
păzitorul altarului?

Iar dacă acesta îi va zări, 
îi va alunga,
căci nici Casa Domnului nu poate fi, 
se pare, a tuturor.
Și vor pleca iarăși, 
cu capetele în glugi,
din biserica încălzită de suflete 
și de lumânări,
purtând în ei o vină 
pe care n-au săvârșit-o:
aceea de a fi căutat adăpost peste noapte
în Casa Domnului înaripat.

O,
ce vină au acești oameni înaintea zeilor 
și a lumii?
Căci nu cer cetăți, nici aur, nici slavă,
nici să li se înalțe statui în piețele zgomotoase.
Vor doar un loc ferit de vânt,
o bucată de pâine și îngăduința de a rămâne,
sub același cer sub care s-au născut 
și ceilalți oameni.