Vreme frumoasă, așa cum au și anunțat pentru această perioadă, încă de la începutul lui decembrie, când afară era ger (și uitasem cum e să fie vremea bună). De dimineață, a fost mai răcoare decât ieri, dar la mijlocul zilei, mai cald.
Am mers cu mașina la o spălătorie auto (abia de am găsit una deschisă). Rând mare de automobile, dar, neavând încotro, am așteptat.
Zilele de Revelion și de Anul Nou au zburat. În suflet, port aceeași nostalgie față de mine cu traiul meu de acum un an și dintotdeauna (să spun astfel). Încerc să identific posibile bucurii imediate, pentru a mă descâlci din buruienile nostalgiei, dar cea mai sigură dintre ele rămâne scrisul. M-a sunat și prof. Florea F., să-mi ceară să prezint o carte.
O veste fastă este că mi-au intrat banii de la un proiect în care am fost implicat.
Am fost cu două ceasuri la reparat: pentru unul, de marcă nemțească, să-i schimb bateria, iar pentru celălalt (elvețian, automatic), cureaua. M-am îndreptat către singurul ceasornicar pe care-l știam în mall. Îl întreb cât mă costă: 20 de lei (bateria). Sunt de acord. Îmi arunc ochii pe ce meșteșugește și-l aud că s-a rupt cheița de la ceas, că nu o poate schimba, pentru că nu are și să mă duc eu nu știu unde în oraș. Îmi iau ceasul cu bateria pusă, dar fără butonul de fixat ora, și-mi iese în cale alt ceasornicar, pe culoarul principal din mall. Îi explic despre ce este vorba: „Au venit mai mulți la mine, după ce au fost la celălalt, tot cu același motiv, sigur el a rupt cheița: ori nu se pricepe, ori nu deține ustensile profesionale… 150 de lei vă costă, îl lăsați aici (ceasul) și vă sunăm noi când este gata. Durează cam o lună”.
Îngândurat, ajung la mașină – sclipește în soare. Designul ei îmi ia supărarea cu mâna.
Am cumpărat un aspirator de mașină (90 de lei). Sper să aibă putere, nu ca precedentul, care nici nu aspira (decât vreo trei scame), care nici nu părea să funcționeze (nici nu bâzâia, nici nu dădea vreun semn că „mișcă”).
Am și o întrebare care mă frământă, venită de la un interlocutor: de ce o persoană care te-a sunat de nouă ori îți trimite captură cu numai patru, oțărându-se că nu ai numărat tu bine sau că pentru tine închipuirea este similară realității, iar tu nu mai ai cum să-i reprezinți apelurile, pentru că le-ai șters din greșeală? Probabil este greu de îndurat situația, onestitatea fiindu-ți ignorată. Ești ca în sandvici.
La fiecare început de an, îmi amintesc de schița lui Caragiale: Mitică, protagonistul perpetuu, salutat de către un amic, nu-i răspunde imediat, zăbovește indiferent pe scaunul din cârciumă. După un timp, „mișcat” (da de unde!) de insistența în salut, a interlocutorului, reacționează: „Cine ești? A! Uitasem. A trecut un secol de când nu ne-am revăzut” (Prima zi a anului 1901, care despărțea secolele al XX-lea de cel al XIX-lea).
Am ascultat Concertul de Anul Nou de la Viena: mi s-a părut cel mai bun de până acum. Riccardo Muti a fost atât de inspirat în elecția repertorului (în plus, mesajul său vorbit a aparținut parcă întregii umanități, înspre divinitate, cum, de fapt, și trebuia). Am atins stelele, pe durata concertului. Îmi pare rău că nu am știut mai din timp să fi trimis și eu pe siteul Filarmonicii (pe care am văzut-o) mesaje cu aplauze, alături de cei peste șase mii de auditori.
Toți dirijorii m-au impresionat, începând cu Herbert von Karajan (cel mai liric), Georges Petre (mediator excelent între orchestră și public – deplâng dispariția lui acum patru ani), Daniel Barenboim (cel mai flexibil și haios) și încheind cu Riccardo Muti.
Anul trecut, după ce s-a încheiat concertul, m-am retras în curte, era mai frig, dar era și ceva soare. Am nimerit (aveam un scăunel de lemn, pe care-l fixam unde voiam) lângă niște fire de ceapă – răsăriseră din oceagul pus în celălalt an. La picioare, descoperisem încercări de primăvară, ceapa scoțând capul mai din vreme din pământ.
Între paisprezece şi douăzeci de ani, un om trebuie să fi citit (cel puţin) Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade, Nuvele de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Homo ludens de Johan Huizinga, Harry Potter şi piatra filozofală de J. K. Rowling, nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, Mara şi Nuvele de Ioan Slavici, Ciocoii vechi şi noi de Nicolae Filimon, Hronicul şi cântecul vârstelor de Lucian Blaga, Toate pânzele sus! de Radu Tudoran, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, Ion de Liviu Rebreanu, Enigma Otiliei de G. Călinescu, Baltagul de Mihail Sadoveanu, Proză de Vasile Alecsandri, Moromeţii de Marin Preda, Poezii de Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu şi Ion Pillat, Poezii de Nichita Stănescu şi Marin Sorescu, Teatru de Marin Sorescu şi Eugen Ionesco etc. Textele de Mihai Eminescu se pot citi devreme și sunt valabile oricând.
Cum citim?
Cărţile trebuie citite cu sufletul. De câte ori am ocazia, recomand acest lucru. Am consuetudinea de a fi înconjurat, oriunde mă aflu, de cel puţin cinci-şase volume, de genuri diferite. Într-un mediu torid, printre tonete bizare de îngheţată sau spectacole de acrobaţi, ca într-un târg românesc interbelic. cartea Climate de André Maurois mi-a asigurat legătura cu partea de urbanism apusean. În traversare, de la Çanakkale la Kusadasi, am văzut, în 2010, ruinele Troiei. Mitul (arhicunoscut) m-a împins în burta Calului troian, pentru a înţelege, chiar într-o imitaţie ciudată de lemn, gândurile ostaşilor ahei. Zăngănituri de arme se auzeau încă pe locul respectiv. Cu privirea am căutat înspre mare, încercând să-mi dau seama pe unde ar fi aşteptat corăbiile semnalele luminoase.
Romanele lui Anton Holban m-au determinat la frecvente comparaţii. În perioada monarhică, un profesor de franceză, suplinitor în Bucureşti, stătea cu chirie într-un hotel pe Calea Victoriei, lua masa la terasa hotelului, purta haine elegante, achiziționa cele mai noi plăci de vinilin cu muzică elevată (clasică), pentru patefon. Totuși, personajul-narator, nu era deloc mulţumit cu propriul trai. Cât de înalt era atunci standardul de viaţă? Cinematografele, teatrele erau pline de spectatori, din librării dispăreau destul de repede ediţiile princeps, debuturile, anunţate în presa de specialitate, erau aşteptate cu sufletul la gură.
Am citit cândva Empire Falls de Richard Russo. Multă vreme am fost urmărit de atmosfera acestei cărți deosebite: firescul mediului era dat peste cap în limite şi numai din voinţa de rău a oamenilor, deci nu de către hotărâri politice picate din cer.
Ultima zi a anului… Nu am nici nostalgii, nici extaz. Sunt plat din punct de vedere sentimental.
Aștept Concertul de Anul Nou de la Viena, pentru că la televizor va fi un amalgam de muzici.
În cosmos, nu va fi nimic nou, că trecem noi în alt an. Pământul se va roti la fel ca pe vremea lui Caesar…
Starea de somnolență îmi e spulberată de bătăile în tobe ale așa-zișilor colindători. O dau înainte cu „țac-țac, căpriță, țac!”. Sunt un stres prelungit. Anul trecut au forțat poarta și m-am trezit cu ei în curte. Am ieșit și le-am dat un ban. Acum, dacă vor fi la fel de insistenți, voi ieși cu spirtul după mine.
Am vorbit cu Manuela (fiica vară-mii, n.m.). M-a sunat pe la 22,30. Deși aveam niște rapoarte de făcut, am discutat cu ea până la 00,30, după care mi-am finalizat rapoartele în jur de ora două. Mă doare capul de nu mai pot!
Ce a pățit, ieri, Manuela! A primit de la spital verigheta, cerceii și buletinul Otiliei. „Aura – îmi spunea plângând – îți dai seama că atât a rămas din mama? Am stat două ore la starea civilă să-mi dea actele. Niște murdari și întunecați la față și minte țipau la mine. M-au introdus într-o cameră de 2 /2 m și nici nu purtau mască. Dar știi că nu mă las! Ce aveți, domnule, de țipați așa la mine? Recunoașteți că ați avut covid? Normal că recunosc, dacă am avut! Mie îmi trebuie actele, pentru a-mi putea înmormânta mama! Aura, două ore am stat. I-au trecut zece diagnostice pe foaie. Eu am o memorie ieșită din comun. Că mama mă întreba cum iau numai zece la școală, pentru că nu stăteam prea mult să-mi învăț lecțiile pentru a doua zi. Uite ți le spun în ordine”. Într-adevăr (confirmă soră-mea), mi le-a menționat, în ordine, pe toate zece… „Cât mă costă formele de înmormântare? – 4400 de lei”.
În curte, pe seară, am aruncat în sus un ghemotoc de hârtie, care a lovit creanga pomului de care mai atârna un rod stafidit. Impactul a înviorat coroana și a doborât fructul. Picăturile de ploaie, stagnând ca muguri, reflectau lumina unui bec depărtat, părând steluțe pe boltă, din unghiul din care le contemplam.
Doar ce m-am trântit în șezlong și m-am văzut apelat de Liviu J. Între altele, mi-a povestit despre o cunoștință a lui, naș pentru peste treizeci de fini. Până în pandemie, nașul era vizitat în fiecare weekend de câte o pereche de fini: „Liviu, pandemia parcă a fost opera mea, pentru că altfel nu-mi puteam opri finii să mă viziteze”. Liviu își mai aduce aminte de Puiu Popescu, fondatorul ziarului „Observatorul” din Canada: „Am jucat fotbal cu el, când eu abia începeam liceul”… Fiindcă îi e teamă să mă viziteze (el mergând pe bicicletă), pe o porțiune din traseu fiind câini, Liviu mă cheamă pe la el. Are să-mi dea niste borcane de dulceață, sirop de dulceață (oare cum o fi?). „Nu e nevoie să ne întâlnim chiar la poartă, dacă ajungi în oraș, mă suni și vin eu cu bicicleta unde-mi spui”. După douăzeci și patru de minute, sfârșim conversația prin urări de bine.
Pe la jumătatea zilei, am ridicat RCA de la Alexandra, una dintre verișoarele mele; deține un birou de traduceri. Am întrebat-o de Gochan și m-am bucurat să aud că-i merge binișor restaurantul, mai ales acum când lumea a năvălit la propriu în supermarketul din vecinătate. Alexandra însăși este destul de ocupată în această perioadă, la serviciu, o mică dovadă fiind apariția unui tânăr cu telefonul lipit de ureche: la ora fixată, și-a ridicat actele traduse.
Apreciez ordinea exemplară care definește biroul, precum și cele două tablouri moderne, încadrabile în cubism.
După ce mi-am luat rămas-bun de la Alexandra, am urcat în mașină, dar, pe dinainte-mi, a venit Grig, băiat pasionat de mașini: „Numai cu 190 la oră am mers (se referea la Sedanul meu, pe care mi l-a adus de la București). Nimeni nu mi-a stat în față. Am depășit Mercedesuri etc. Trebuie să-i schimbați uleiul și plăcuțele de frână”. Între timp, se uită să-și comande, prin telefon, ciorbă de perișoare și piept de pui. Rememorăm amândoi situația în care, fără să știm, am evitat apropierea de un amic infectat cu virusul covid. „Ați văzut că eu stăteam la distanță”. Eu însumi sunt uluit de reacția noastră de atunci, parcă ne era dictată de către divinitate. Mă uit la Grig și încerc să-l compar cu el însuși cel de acum vreo douăzeci de ani, când îl pregăteam la gramatică. Avea umor și talent de imitator.
Cum-necum, mă despart și de Grig, dar rămân cu energia pozitivă a revederii cu el.
Acasă, am căutat o emisiune sau un film deconectant, însă nu este mai nimic demn de atenție la tv în această perioadă. Urmăresc, neavând ce altceva, un documentar despre Nordul sălbatic.
Am adormit cu ochii pe ciuhurezul care detectase un șoarece ieșit din lăcașul subteran.
Acum, am aflat că a murit Otilia, vara mea, din cauza virusului COVID-19. Avea 54 de ani.
Mama îmi spuse plângând că „Otilia s-a zbătut pe patul de spital, strigând să-i dea drumul acasă, pentru că are o mamă bătrână și bolnavă, de care trebuie să îngrijească”.
Acum, orele 19,30, am terminat convorbirea cu tanti Tanța, mama „bolnavă” a dragei mele verișoare: „Să vă feriți cât puteți, că uite nouă ce nenorocire ni s-a întâmplat!”.
În Ars amandi, poetul latin, Publius Ovidius Naso, își recunoștea imposibilitatea de a regăsi vorbe de alinare pentru o mamă îndurerată de pierderea fiului. Totuși, mi-am luat inima în dinți și am îngăimat: „Tanti Tanța, dacă am putea fugi de chin, am face-o, dar îndurăm, fiind pământeni… Gândiți-vă că, dacă v-ar vedea în jalea de acum, Otilia s-ar întrista”. „Ce să se mai întristeze, sărăcuța, de acolo de unde e!” – mi-a replicat. Încă o dată, mi-am dat seama: „Cu o mamă nu te pui și zeu de ai fi!”.
Otilia a fost renumită prin fumusețe. Avea părul ondulat, dantură sănătoasă, ochi negri și față albă. Poza ei de la nuntă a stat mult timp în vitrina aceluia care o fotografiase, în centrul Severinului.
Rămas bun, dragă verișoară! În sufletul meu, vei rămâne așa cum erai: senină, curajoasă, sufletistă, senzuală și o mare cititoare.
P.S.
Soră-mea:
„Ce o fi fost în sufletul ei, când și-a dat seama că pierde lupta pentru viață?”.
Am urmat același „protocol” de astă-vară: am făcut testul COVID-19, care mi-ar fi trebuit pentru Austria, însă, cu o zi anterior plecării, s-au schimbat condițiile accederii în această țară (test făcut iar degeaba). M-am dus la București vineri, cu mașina personală, nu înainte de a achiziționa un încărcător de telefon. Pe drum, de poftă, am oprit și am mâncat trei mici, într-un restaurant la șosea, ca în perioada interbelică. La două mese distanță, o femeie își învăța companionul (care părea englez) cuvinte în limba română. Vorbeau despre aur. Am recurs la sticluța de spirt, pentru a mă dezinfecta. Coșul în care mi-a fost adusă pâinea nu era complet acoperit cu stambă, de aceea, nu am mâncat feliile care-l atingeau. Un mic era cam ars, dar pofta mea nu se putea împiedica de crustă. Am lăsat trei sau patru lei femeii care mi-a servit. Deși relativ tânără, îmi vorbea cu „mamă”…
Sabin și Grig m-au sunat de mai multe ori, să vadă pe unde sunt. Mi-au transmis pe WhatsApp locația.
La magazinul IKEA, m-am întâlnit cu Sabin B., care m-a preluat și m-a dus la Hotelul Charter din Otopeni, zonă aflată în carantină. La intrarea în localitate, ne-a oprit un echipaj de poliție, căruia i-am înmânat declarația completată în prealabil. Sabin a completat-o direct pe telefon, sub ochii mirați ai polițistului. În fața hotelului, mi-am luat rămas bun de la Sabin (conducea mașina prietenei lui).
201 a fost camera mea, destul de bună, cu baie modernă (cabină cu jakuzzi). Am urmărit meciul Craiovei, dar, din cauza jocului slab al echipei, am preferat să discut cu băiatul de la recepție. Am stabilit să primesc micul dejun la pachet, să mă sune la ora 5 și să fie mașina deja pregătită, pentru a mă duce la aeroport (ca în filmele cu James Bond). Din acest film, am reținut secvența în care spionul, interpretat de Roger Moore, se bărbierea în baie, în timp ce un șarpe se apropia să-l muște; cu prezență de spirit, protagonistul îndreaptă către reptilă spray-ul, pe-al cărui jet îl aprinde cu bricheta. În sfârșit, James Bond a trecut proba curajului, ca Harap-Alb.
Temperatura în cameră era atât de bună, încât nu m-am mai gândit la faptul că este iarnă sau că este frig afară. Nu știu ce sistem au în ultima vreme la unele hoteluri, dar apa vine direct caldă la robinet sau în para de la duș, fără să mai aștepți să se potrivească. Am stat sub duș mai bine de o oră, după care m-am aruncat în pat, în speranța de a adormi. La cinci, eram deja în picioare, am răspuns la telefonul din cameră și m-am pregătit pe îndelete, atent să nu uit ceva și să-mi pun lucrurile in ordine. La recepție, aveam pachetul pus pe măsuță. L-am desfăcut: două sandviciuri, două cutiuțe de unt și o roșie. Leguma mi-a inspirat priveliști de vară. Avea un gust deosebit de bun și mi-am spus că pe viitor voi însoți și eu preparatele matinale cu o roșie. Mușcam din legumă cu pofta aceluia ce nu mai văzuse roșie în viața lui. De fapt, atât de dimineață nu prea văzusem. Aveam și o sticluță de apă plată, pe care, după ce am băut o gură, am plasat-o în rucsac. Șoferul mă aștepta în mașină. Pe drum, mi-a vorbit despre jobul lui, la o firmă de închiriat mașini. I-am lăsat bacșiș 10 lei.
Nu am stat prea mult în aeroport. Am întrebat la primul ghișeu despre zborul care mă interesa. Am rezolvat repede și m-am trezit la serviciul de securitate, acolo unde am pus rucsacul pe bandă. Un bărbat se dezechipase aproape de tot. Își scosese cureaua de la pantaloni, rămăsese în pulover. Eu nu m-am dedat unui astfel de zel și nici nu era nevoie. Banda s-a blocat, din cauza unei genți proeminente, mare cât un porc de Crăciun. Au uns geanta… Glumesc. S-a rezolvat în curând și bagajele și-au urmat calea, ca oamenii, destinul.
În avion, am ajuns printr-un tunel retractil. Avionul era lung cât un tren. Aveam aceleași loc, 31, precum în vară, în coada „zmeului”. Am întrebat-o pe stewardesă dacă îmi pot alege scaunul de la fereastră, de pe rândul celălalt: „Suntem puțini și trebuie să ne menținem locurile, pentru echilibrul aparatului”. M-am conformat. Lângă mine, s-a așezat un tânăr chelios. Scaunul din față a fost ocupat de o jupâniță cu accent moldovenesc, preocupată de telefon. Stewardesele ne-au distribuit niște declarații pe care trebuia să le completăm și să le semnăm. La aterizare, nu ni le-a cerut nimeni.
În aeroport (la destinație), nimeni nu găsea ieșirea. Aeroportul este ca un monstru cu multe capete. Tânărul, jupânița și o mamă cu un copil de vreo opt ani s-au grupat în jurul meu. Le-am câștigat încrederea prin întrebările adresate în stânga și în dreapta. Jupânița rămăsese fără baterie la telefon. O aștepta prietenul ei. I-am împrumutat telefonul meu să-l sune. Căra și o geantă destul de grea. Roamingul încă nu se activase. Eram și eu în vecinătatea panicii. Odată cu nimerirea unei ieșiri, toți cei patru ne-am despărțit. Fiul meu a reușit să mă sune și să-mi comunice locația. Ne-am întâlnit undeva afară, în preajma unei stații de autobuz. Când m-a revăzut, a surâs… Ne-am îndreptat înspre parcarea subterană, acolo unde-și parcase mașina. L-am regăsit mai înalt, tuns modern – părul mai înspre blond, cum i se schimba vara, în copilărie, din negru în blond. Pantalonii de trening, pe care îi cumpărase din România, păreau de promenadă, așa de bine îi veneau în asorteu cu geaca multicoloră. Coborând din lift, am reîntâlnit-o pe fata vorbind moldovenește. Încă își căuta prietenul. L-a sunat din nou de pe telefonul meu. Epuizată, mi-a înmânat mie aparatul să-i explic tontului pe unde ne aflăm. S-a așezat pe geantă, în dreptul barierei… Acolo am lăsat-o în așteptare.
Era o zi cu soare… Fiind în dreapta, am avut răgazul de a face fotografii. Am zărit ferme, case ca în povești. Într-un perimetru îngrădit, păștea o căprioară. Am observat și doi cai, alb și negru.
Mesteceni
Nu am mai oprit decât în Germania, exact în locul în care astă-vară funcționa un McDonald’s și despre care scrisesem in precedentul jurnal. Acum, nu mai era decât o tejghea și o singură vânzătoare. Destul de trist. Astă-vară, apreciasem frenezia vânzătoarelor (de toate vârstele). În niciun Mc, nu văzusem femei cu părul alb precum acolo.
Calculatorul mașinii ne-a avertizat că trebuie să punem benzină. Pe waze, apărea o stație la o sută de kilometri distanță. Am căutat Shell, iar prima stație a mărcii figura la șase kilometri. Ne-am abătut de la autostradă. În dreapta, în marginea unui lan, era parcată o mașină. L-am întrebat pe șofer în engleză despre peco, dar nu a înțeles. Fiu-meu îmi spunea să ieșim cât mai repede din acel sătuc, pentru că suntem în Germania de Est și auzise numai lucruri aberante de la colegul lui, Mike. Eu îl contraziceam: „Nu mai există diferențe între Germania de Est și de Vest. S-au atenuat”.
La Praga, ne-am cazat la un hotel de patru stele, etajul al șaptelea. Am comandat prin telefon produse de la KFC, produse sub calitatea celor de la noi, iar cartofii cehi nu au niciun gust.
Dimineața, nu am mai stat la micul dejun, de teamă să nu depășim termenul de douăsprezece ore, cât ni se permitea să tranzităm etc. Mă și vedeam intrat în carantină.
Pe drum, a nins. Mașinile cu platformă (aduceau din Germania automobile SH) aveau numai numere de Ro.
Am oprit la o benzinărie, convinși că am intrat în Slovacia, dar de unde… Nu am mai băut nicio cafea, am urcat rapid în Jeep și am pornit din nou la drum. Cred că am și depășit termenul de douăsprezece ore, dar ce mai conta? Am avut emoții în Slovacia, la ghișeul de la care am achiziționat taxa de drum. Afirmația casierei: „Dobre, dobre!” m-a înseninat.
Cel mai greu trafic a fost de la Arad către casă. Pe un drum îngust, dacă ai în față două tiruri, cum ni s-a întâmplat nouă, întârzii incomensurabil de mult.
Pe un asemenea drum, am condus eu… În față, aveam o mașină care de vreo două-trei ori intrase pe contrasens. Când am depășit-o, am răsuflat ușurat.
Notă:
Încă o dată, mi s-a confirmat că datele de pe siteurile oficiale sunt discordante realității. Cei de la ambasade te pasează de la unul la altul, habar nu au. O pasă a fost către poliția de frontieră, care, cu voci groase, tot înspre serviciul de la ambasade te redireționează. În ce țară trăim? Funcționari cu bani mulți, pensionați devreme, pe care îi deranjezi dacă-i soliciți. Mersi!
Soarele anunță zilele de vară ale anului care vine. E forfotă în oraș, de câteva zile bune. Toți oamenii parcă s-au deșteptat deodată și au început să alerge înspre treburile lor. Senzația de oboseală a trăirii acestor „sărbători” se amplifică de la tot ceea ce acestea implică.
Încerc să-mi aduc aminte de ziua aceasta, de 24, a anului 1989, dar nu reușesc să-i mai recompun detaliile.
Înainte de 16 decembrie, când am intrat în prima gardă, am cules cu sufletul câteva episoade.
La depunerea jurământului, m-au asistat sora și părinții. În timp ce defilam, au strigat la mine. După momentul festiv, am mâncat din pachetul adus de acasă. Mă așteptam să apară și un văr al meu, la al cărui jurământ participasem cu doi ani înainte, tocmai în ideea de a veni și el la mine, dar nu s-a întâmplat. Și ce greu ajunsesem la el, la unitate! Am suportat aglomerația infernală din tren. Am stat în picioare, pe durata călătoriei. La destinație, de-abia m-am dat jos din tren.
Am mers la un meci de polo (singura dată). Căldura din sală mă reconforta și m-aș fi aruncat în apa din bazin. Am mai încurajat echipa locală (de la care primisem invitația).
Am trecut prin piețele din Timișoara, de Ziua Recoltei.
Primul zvon bun a fost că muncitorii de la fabrica de pâine (din Timișoara) s-au „înfrățit” cu armata. Culmea este că primul „ajutor” umanitar a venit din Ungaria, un tir cu pâini albe, imense. Starea mea interioară era alta, visam la călătorii senine în Occident.
Acum treizeci de ani, la Revoluție, eram la Timișoara, pe timpul serviciului militar. Păstrez un jurnal, însă nu-mi face plăcere să-l recitesc, pentru că mă duce în atmosfera aceea sumbră a evenimentelor. Cu puțin înainte de șaisprezece decembrie (când oamenii au început să iasă pe străzi, strigându-și nemulțumirea față de un regim închistat în timp și în concepție), am scris un poem intitulat Sfârșit de an (care a apărut în primul meu volum, Biblioteca într-o alocuțiune). Nu știu ce abilitate anticipativă am avut, dar încheierea desemna metaforic veridicitatea. Mă simt atașat de poem, mai mult decât oricărui fapt trăit în acea perioadă. Cred că versul final suna astfel: „Pendula stinge anul”.
Pe cincisprezece, ieșisem în oraș, cu permisie de câteva ore. Am fost la cinematograf (un film de comedie) și am mâncat o prăjitură, ce se mai găsea în vitrină, dintre acelea cu margarină. La întoarcerea la cazarmă, după ce am coborât din tramvai, am luat o plăcintă – gust bun, pe care-l țin minte.
Când a fugit Ceaușescu, eram în foișor, de gardă. Soldații își aruncau în sus căciulile, se îmbrățișau de bucurie. Irimescu, un camarad din Mangalia. poreclit Melcul, îmi făcea semn să cobor, insista, fiindcă ezitam, neavând voie să părăsesc foișorul. Până la urmă, am mers la el: „A fugit Ceaușescu!” – mi-a spus. Evident, nu l-am crezut, dar el se jura pe toți sfinții că este adevărat.
Pe seară, am așteptat să fiu înlocuit din gardă. Nu mai venea nimeni pentru schimb. Am rămas în post mai mult de șaisprezece ore. Dormeam de-a-n picioarelea, cum nu mi s-a mai întâmplat niciodată, nici anterior, nici până astăzi. În câteva secunde, cât dura clipitul, visam. Purtam o luptă cu mine să mă dezemeticesc, între gesturile naturale de a clipi.
Din depărtare, dinspre stradă, se auzeau țipete și oameni strigând: „Vrem libertate!”, toate ca un puls.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
