Nu pot să dau buzna în butoiul meu,
fără să mă întreb: unde e toată lumea? 
Pe aleile orașului, cu o lampă aprinsă în plină zi, 
totuși, asigur o priveliște destul de stranie. Dar când cineva îmi zice:
„Pe cine cauți?", trebuie să admit 
că adresarea mea „– Un om!" – nu este chiar ceva ce auzi în fiecare zi.

Îmi place să cred că sunt pe picior de egalitate 
cu oricine mă întreabă aceasta, 
dar, de la o conversație pe subiect, 
prefer să mă abțin. Mă simt ca un meșter 
care încearcă să repare un motor cu unelte din alt set, 
iar faptul nu este atractiv.

Oricum,
butoiul este un fel de refugiu. Înăuntru e întuneric, 
dar măcar pot să cuget pe îndelete... 
Alerg înspre zorii 
altor aventuri, între cărți pe care le devorez în liniște.

Dar cine sunt eu cu adevărat? 
Mă gândesc la aceasta,
când mă duc la fântână să-mi potolesc setea. 
Noaptea,  
privesc luna și mă mir cum de pot fi atât de fascinat de cosmos.

Fântâna își aruncă apa atât de sus, 
că pare de neatins. Îmi aduce aminte de setea care m-a însoțit mereu, 
de când mă știu. Dacă aș fi putut să mă nasc fără ea, 
poate că aș fi fost un pic mai înțelept. Însă așa e viața, 
consider.