Când am fost la Schönbrunn Palace, de la un chioșc de suvenire, plasat la intrare, am achiziționat o medalie cu Sisi. Totuși, atenția mi-a fost atrasă de un condei, nu mai grozav decât acela pe care l-am avut, odinioară, în mână (moștenit de la Florea, bunicul matern). Costa, în bani românești, puțin peste 100 de lei. Nu am vrut să dau condeiul din amintirea mea, pe altul nou, deși, dinainte-mi, vedeam atâtea pagini pe care le-aș fi scris cu penița aceea aurie, asemenea unei gheare de vultur, apucând gânduri…
În capitala unui fost imperiu, am făcut un gest pentru vechiul condei – m-am abținut să nu-l dau la o parte din inimă.
De-a lungul timpului, mai ascuțeam pene de gâscă, le înmuiam în cerneală și încercam să mă exprim, dar nu era același fapt, precum atunci când întrebuințam pixul: îl întrezăream pe Eminescu din Scrisoarea II („De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?”) și iar mă cuprindeau ezitările și meditațiile asupra atâtor contexte – cum a ridicat pana monumente mai durabile decât piramidele, iar instrumentele moderne de scris scârțâie?