O, pentru mine, 
momentul absenței tale este greu de dus, 
el însuși pe sine se suportă cu dificultate; 
stă ca trenul pe șine 
și i se pare a nu avea energie 
să-și pornească structura mai departe, 
când nu are în vagoane întâlnirile noastre, ca niște lumini.

Faust, deși vândut îngerului decăzut, 
se bucura de tot ceea ce inima îi poftea 
și-i spunea clipei să rămână pe loc; atât de mult, 
pe aceeași planetă ca a noastră, 
îi plăcea să trăiască 
și nu avea nimic în plus față de noi, 
decât un pact devastator, 
care-l mai amenința, uneori, cu perenitatea chinuitoare.

Dar el, Faust, știa că, 
pe lumea cealaltă, 
nu mai are nimic din alcătuirea actuală 
și niciun context, 
în care tristețea să-i fie alungată de sărutări, 
îndreptate spre ființa cea dragă...

Ceea ce, la judecata de apoi, 
îl va reprezenta, 
un suflet supus amintirii faptelor, 
îi va fi străin, 
fiindcă nu va atrage după el 
mulțumirea firii cu strălucirea iubirii 
și Faust nu va îndura cu totul focul pentru păcat,
numai prin duhul insuflat 
(de către divinitate, la naștere)...

Dar mie, 
care nu mă vând, 
îmi rămâne posibilitatea de a căuta, 
în viața aceasta, doar ceasurile 
în care să te întâlnesc, 
fericite pentru mine.