Sonet – „Amfiteatrul dintre lumi”

M-am trezit pe scenă, într-un amfiteatru,
Cu fețe arse-n flăcări de sub mine –
Strigau cenușă, cu dureri haine,
Rugându-mă să plec, să-mi scap aratrul.

Alții, din rândul patru, cu alint
Mi-au zis: „Rămâi, e rece-al tău mister,
Ne-nvăluie cu amintiri de cer,
De casa vieții dusă-n labirint.”

Deasupra umbrelor vedeam sfori fine
Ce le conduceau tainic, lent, domol –
Cuvintele zburau cu greu spre mine,

Căci mantii de aur, cu plumb în interior,
Apăsau spirite ce-au fost sublime...
Dar eu trăiam un „A!” purificator.