în pom
atârnă tristețea
ca un sac
fără frunze

o gânganie
se târăște încet
în spate
cu ultimele ei clipe

soarele
cade în curte
și razele răsună —
ca bețe lovind
o tobă veche

ar fi posibil
să treacă lumina cerului
pe lângă planetă?

cu binoclul,
dintr-o pădure,
am urmări-o

urcați
unul peste altul —
ca un stâlp
văzut din cosmos
drept o rază
uscată

din când în când
mă refugiez
în trecutul meu
purtat în sinea mea
ca pe o bijuterie

și nicio greșeală
făcută oricând
nu e mai gravă
decât
înaintarea în vârstă

viitorul,
pe care nu-l pășesc,
îmi semnalează
sosirea lui

albindu-mi
firul de păr