Mă împiedic în frunzele galbene, 
care zornăie ca niște monezi 
pierdute din geantă, odinioară, de poștași. 

Simt nevoia de a pune limba pe cleiul plicului 
și să trimit o scrisoare aiurea, 
către oricine veghează nașterea vremii 
din hăul cosmosului surpat în foaie. 

Limba îmi rămâne prinsă în vocabularul epistolar 
și abia acum, aici, se descătușează, 
cu tot ce a apucat să afirme 
în anul consemnat pe textul expediat
din armată. 

Foișorul este aplecat spre apus, 
din el privesc în lăuntrul meu, 
deși binoclul îmi duce privirea 
peste orașul amuțit sub cizmele 
soarelui tiranic de vară. 

Pușca zace în cuier 
ca o poveste fără personaje, 
din care iese un peisaj miniatural. 
Cocoșul, 
fixat să dea cu pliscul în pucioasa 
din fundul cartușului, 
nu scoate capul să cânte la ore precise, 
iar patul de lemn 
așteaptă umărul să doarmă 
în luarea țintei în cătare. 
Mai sunt striațiile din țeavă, 
care dau glonțului viteza necesară 
să fugă de sine, în alt trup imaginar 
pe timp de pace. 

Îmi arunc un ochi 
să estimez cât de bine am curățat mecanismul. 

Tălpile îmi amorțesc în bocancii atât de grei, 
încât niște hipopotami încălțați 
ar fi mai ușor de purtat. Mă și văd 
urcat pe spinările lor -
aștept să mă îndrepte 
spre balta cea mai apropiată, 
acolo unde voi asista la repausul 
pe care, în urechea lor, 
îl ia și pasărea...