Corpul din filmare, al lui Telly Savalas – în timp ce îi ascult melodia – este de mult destrămat. Nu a mai rămas nimic din el: oase și ulcele. Când era viu, eul său ținea strâns întreaga alcătuire, îi dădea unitate și susținea acea personalitate fascinantă care străbătea, cu o eleganță firească, străzile cele mai alese ale Americii.

Dar sfârșitul i-a venit chiar dinăuntru. 
Cum a putut corpul să trădeze eul care îl anima, 
cum a cedat eul controlul? Cum a primit apropierea sfârșitului?

În filmarea cântecului, strălucește eleganța de vârf a anilor șaptezeci, etalată cu fast. De atunci au trecut decenii. Hainele acelea atât de scumpe sunt astăzi mai puțin decât niște cârpe sau poate că nici nu mai există. Decorurile s-au risipit, reflectoarele s-au stins.

Cum a putut inima, rinichiul sau alt organ al trupului să sfideze personalitatea concentrată în cuget? Cum a putut o piesă a mecanismului să bată conștiința care se credea stăpână peste întreg? Poate că aici se află marea umilință a omului: faptul că eul, atât de puternic în aparență, depinde până la capăt de fragilitatea unei părți din ansamblu.