Astfel grăit-a căpetenia către mine, în seara cu stele târzii:
— La noapte va fi alarmă; dar poate că vestea-i deșartă, ca vântul ce trece peste câmpii și nu frânge niciun spic.
Așa vorbi. Iar eu, în cugetul meu, îmi închipuii că va urla arama cu glas de furtună, că porțile se vor zgudui în țâțânele lor, precum stejarii loviți de securea tăietorilor.
Stăteam de veghe în ceasurile negre ale nopții.
Iar când stelele se apropiau de cumpăna dintre două zile, veni la mine Jerry, locotenentul cel scund, asemeni șoarecelui sprinten din vechile istorii, și împreună cu sergentul Comoli se opri înaintea mea.
Atunci îmi vorbi cu voce mai subțire decât firul de fum care se ridică din jertfa săracului:
— Este alarmă...
Dar eu nu-l ascultai. În sinea mea, socoteam că vestea era mincinoasă, umbră fără trup și nor fără ploaie.
Din nou îmi vorbi. Și iarăși glasul lui urcă puțin câte puțin, precum apa într-o fântână după ploaie.
Dar eu rămăsei neclintit.
Atunci Jerry, cel neobosit, mă apucă de umeri și mă duse spre încăperea unde camarazii dormeau duși, așa cum păstorul împinge spre stână o oaie rătăcită.
Adânc dormeau ostașii. Respirațiile lor răsunau una după alta, ca valurile mării care se rostogolesc pe țărm și nu obosesc niciodată.
Iar eu nu îndrăzneam să-i trezesc. Căci încă nu credeam în adevărul veștii. Nicio sirenă nu spintecase noaptea, niciun semn nu coborâse din înalt.
Numai Jerry își urma țelul nopții.
Și atunci mi se păru că văd o schimbare de rosturi: eu eram asemenea marinarilor cu urechile astupate cu pansament de ceară, iar el era sirena care chema peste apele întunericului.
Cu glasul său îi smulse pe oameni din somnul dulce, îi adună în careu și-i purtă înaintea comandantului, ca să se vadă cine este iute la chemare și cine zăbovește, când noaptea pune la încercare inimile oamenilor.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”