Despre umbre și idei sau Socrate și ucenicul
​Pe la apus de soare, când ziua-i pe sfârșite,
Și zeii-n cer discută verzi și uscate-mpărțite,
Socrate și cu Platon, pe-o băncuță de lemn,
Dezgropau verzi și uscate, cu aerul solemn.
Zise Platon: — Maestre, când soarele apune,
Parcă-i o lumânare ce-n sfeșnic nu mai pune
Decât un rest de ceară, o umbră peste hău,
Model lăsat de Zeus pentru norodul tău.
Căci a privit din ceruri și-a zis: „Când o însera,
Să meargă și omul la culcare, n-o mai mângâia,
Să stingă focurile toate, să lase doar un pic
Un opaiț în casă, să nu mai vadă nic.”
​Dar bătrânul Socrate, cu mintea mai hapsână,
Îl ascultă o vreme și-l prinse strâns de mână:
— Păi n-ai spus tu, băiete, acum un ceas sau doi,
Că-amurgul e o schiță făcută pentru noi?
Că nu se-nvârte globul și astrul n-are boală,
Ci e doar o idee a zeilor, de școală?
​— Ba da, — răspunde Platon, cam prins la înghesuială, —
Dar umbra unei idei dă lumii socoteală!
Iar noi, în vorbe multe și spume la gură,
Mai dăm pe lângă dogmă și o mai dăm în bară.
​Atunci Socrate, râzând pe sub mustață:
— Și crezi tu că prin ceruri, în sfânta lor măreață,
Se preumblă ideea despre un moș ca mine?
Că zeii, de la prânz și până-n noapte, fine,
Au vreun Socrate-al lor, care le ține sfeclă
Despre dreptate-n stat și despre a lor mutră?
​— Ba o să aibă unul, — zise Platon deodată, —
Ba chiar eu, cu mână-mi, o voi face uitată...
​— Ce tot îndrepți acolo și ce vorbe-ți mai scapă?
​— Iartă-mă! — zise Platon, dând din picioare-n apă. —
Gândeam că umbra mea, ce-o să-mi rămână-n spate,
Va șterge cu o gumă ideea de Socrate!
​Morala
​Când vrei să fii mai mare decât ți-e profesorul,
Nu te repezi cu guma, că-ți scrântești piciorul.
Platon voise-aici, cu mintea lui cea creață,
Să bage-un sfert de veac pe ușă, dar de-a latul;
N-a înțeles, săracul, că n-ajungea cu sfatul,
Și că Socrate-intră în timp doar pe pieziș,
Nu cum voia discipolul, de-a dreptul, prin tufiș! 

Aici, 
pe când Helios își mâna caii înflăcărați 
spre asfințit, 
cufundând mărețul pământ în umbră, 
se întâlniră doi bărbați iscusiți la minte. 
Atunci Platon, 
cel cu glăsuirea aleasă, 
prinse a vorbi primul către învățătorul său:
​— O, Socrate, înțelept între muritori, 
privi-vom cum mândra lumină, 
lăsată de zei ca dar, 
se mistuie în sfaturile cele tainice ale Olimpienilor. Privi-vă-vei cum soarele, 
la marginea bolții, 
stă gata să cadă în hăul cel fără de fund 
dincolo de zarea știută. 
Cu adevărat, 
Zeus cel ce tună în nori pe el l-a avut drept pildă 
când a plămădit din lut neamul cel trecător al oamenilor. Căci privit-a stăpânul Olimpului 
mersul astrului pe cer și a grăit: 
„Când tu, o, Soare, vei obosi 
și vei căuta așternutul mării, 
atunci și omul cel trudit 
să primească pacea nopții, 
ocrotit de lumina firavă a opaițului în casă”.
​Atunci Socrate, 
cel ager în gând și meșter la vorbe, 
îi răspunse cu glăsuire cumpănită:
​— Grăit-ai, tinere, 
dar oare n-ai spus tu mai înainte 
că amurgul nu-i decât gândul zeilor 
despre ziua care s-a stins, 
iar nu rotirea pământului 
sau oboseala astrului cel sfânt?
​Iar Platon, 
cel cu mintea adâncă, privindu-l, 
îi întoarse vorba:
​— Umbra ideilor nepieritoare, o, Socrate, 
este cea care pecetluiește adevărul 
printre oameni. Noi doar, 
muritorii prinși în vârtejul vorbelor spumoase, 
ne abatem de la legile cele vechi.
​Iar Socrate, cel cu sufletul dârz, 
zâmbi sub bărba-i cărunta și zise:
​— Crezi tu, așadar, 
că în palatele de aur ale Olimpului, 
unde zeii petrec în ospețe, 
s-a dus faima despre mine 
și despre vorbele mele? 
Crezi că acolo sus, 
din revărsatul zorilor și până în noaptea neagră, 
se află vreun suflet asemenea mie, 
care să le predice nemuritorilor despre firea lor 
sau despre dreptatea cea sfântă a cetății?
​Atunci Platon, 
simțind cum puterea gândului său crește, 
rosti cu glas profetic:
​— Ba un astfel de chip va fi înscris în veșnicie... 
ba chiar eu însumi îl voi mistui...
​Speriat de așa trufie, 
Socrate cel înțelept strigă:
​— Ce vorbă cumplită ți-a scăpat printre dinți, 
o, Platon?
​Iar tânărul, 
plecându-și fruntea ca în fața unei puteri mai mari, încheie:
​— Iartă-mă, luminate Socrate! 
Voiam să spun că umbra gândului meu, 
care va purta numele de Platon, 
va șterge într-o zi din memoria lumii, 
ca o unealtă de neînduplecat, 
însăși ivirea altor filosofii pe acest pământ! 

Ne întâlnim, Socrate, pe la apusul soarelui, 
când ideea de lumină se consumă în discuțiile zeilor despre ziua care a fost 
și urmează să se întrupeze 
într-un soare aflat la marginea cerului, 
gata să cadă în prăpastia de dincolo de cele văzute. 
Cred că Zeus l-a avut drept model 
atunci când l-a ridicat pe om din lut. 
I-a urmărit drumul pe boltă și a spus: 
„Când obosești și te duci la somn, 
atunci și omul să se bucure de pacea nopții, 
cu un opaiț aprins în casă.”

— Dar ai spus că amurgul este ideea zeilor despre ziua care și-a ars lumina 
și nu rezultă din rotația pământului 
ori din starea astrului însuși...

— Umbra ideilor supreme consfințește întregul adevăr, Socrate. Noi suntem cei care ne abatem de la dogmă, 
în discuții spumoase.

— Crezi că printre zei s-a vehiculat 
și ideea despre mine, 
despre ceea ce sunt și ceea ce spun? 
Că pe acolo, din zori și până în noapte, 
există unul asemenea mie, 
care le vorbește despre filosofia propriei lor structuri ori despre înțelesul dreptății sociale?

— Dacă va fi, o spulber eu...

— Ce vorbă-i asta?

— Pardon! O șterge cu aura ideea de Socrate 
umbra ideii mele, de Platon...