Alergam până nu mai puteam. 
Simțeam splina cum începea să mă doară...

Noi, 
copiii din poiană, 
nu băgam în seamă bătrânele, 
dar, vara, 
când reveneau de la fântână,  
alergam 
să bem apă rece din găleata lor de tablă. 

Ele abia așteptau să ne lase 
să ne potolim setea. 
Puneau găleata jos, 
pe pământ, 
și își trăgeau și ele sufletul.

Erau îmbrăcate ca la țară, 
cu batic negru pe cap 
și cu același model de fustă albastră. 

Ne vorbeau blând - 
erau singurele ocazii 
când le auzeam glasul -, 
chiar dacă noi ne mai codeam, 
fiindcă nu știam dacă, 
într-adevăr, 
nu se gândeau 
că le-am putea îmbogăți apa 
cu virușii noștri; poate că 
ar fi început și ele 
să se încure prin curte ca iezii, 
cum eram noi.

Era o bucurie pentru ele, 
unde sperau că, 
pe lumea „ailaltă”, 
de care se simțeau mai aproape, 
nu vor mai suferi de sete, 
pentru că ne lăsaseră pe noi 
să ne răcorim cu apa adusă de ele.

Când mă aplecam pe ciuci, 
deasupra găleții, 
toate cele din jur 
încetau să se mai audă, 
se stingeau pe rând,
ca lampadarele din orașe; 
doar timpanele îmi trosneau ușor, 
cât dura băutul. 
Era gustul acela din basme, 
pe care mi-l imaginam, 
ori de câte ori citeam 
fragmentul lui Creangă 
despre fata moșului, 
după ce, 
harnică precum o știm,
curățase cuptorul din cale.
 
Mirosul hainelor femeii 
era la concurență - 
l-ai fi văzut alergând spre nările mele -, 
cu stropii care săreau de la clătinat...

În graba de a mă hidrata, 
atingeam cu nasul pelicula apei 
în care se oglindea cerul copilăriei.