Părinții mei au fost nași la multe nunți, 
însă la toate am fost nemulțumit, 
spre disperarea alor mei, 
care nu știau ce să-mi mai facă. 

Nunta era un eveniment, 
unde eu trebuia să fiu cel mai important - eram naș! 
Cu acest gând, 
asistam mai ales la împodobitul miresei 
și la decorarea ginerelui cu floarea aceea albă, 
durabilă și moale la pipăit - materialul 
din care se confecționa 
mi se părea miraculos. 

Mai toți spuneau mirilor că "depinde de voi!". 

Cuvintele se duceau de-a rostogolul 
în mintea mea de copil, 
care lucra și îmi părea ușor de înfăptuit traiul lor. 

(Va urma)

Se auzea de undeva un glas de bărbat, 
de regulă, nu știai cine strigă, 
dar mesajul era însoțit de râsete: 
Bărbierim mirele cu... toporul! 
Cavalerul de onoare, 
dat jos de pe cal, 
prelua comanda acestui fapt.

Era ca la Revoluția franceză din 1789. 

Tagma bărbaților se muta întru acolo 
unde un tânăr pirpiriu 
își aștepta sacrificiul, 
după cum arăta de stânjenit. 
Ștergaru-i de la gât era înflorat, 
lucrat de mână, 
fața îi era dată cu spumă. 
„Bărbierul" îi trecea de două ori 
lama toporului, 
ascuțită simbolic, 
prin tuleie 
(după care o ștergea de prosopul curat, 
primit în dar), 
semn că procedeul a fost încheiat. 

În urale, 
mirele trecea pragul nevăzut înspre maturitate, 
fiindcă, peste cel de la casă, 
avea să o treacă el însuși în brațe pe mireasă. 

Ca un evantai deschis, 
femeile și fetele
se îmbulzeau care mai de care spre mireasă,
pe când nașa, 
cu dibăcie, 
o împodobea
cu voal și coroniță strălucitoare,
prinzându-i, în părul coafat,
agrafe lungi și sclipiri de sărbătoare.

Oglinda, 
care trona pe masa din curtea socrilor mici,
avea puterea să înghită cosmosul
cu gura ei de cleștar
și să-i fixeze marginile 
în rama groasă de lemn.

Se rupea un fir de viață în două. 
Pe panta rămasă în trecut, 
alunecau lacrimile, 
revărsate din ochii frumoși ai miresei.
Suspinele, 
care-i acompaniau, 
din mai multe piepturi, 
plânsul, 
pe fondul cântecului 
„Ia-ți, mireasă, ziua bună!”, 
erau atât de adevărate, 
încât soarele părea chipul găzduind 
toate lacrimile din sat. 

Pe cealaltă pantă, 
urcând în viitor, 
nimeni nu îndrăznea să privească. 

Alergam până nu mai puteam. 
Simțeam splina cum începea să mă doară...

Noi, 
copiii din poiană, 
nu băgam în seamă bătrânele, 
dar, vara, 
când reveneau de la fântână,  
alergam 
să bem apă rece din găleata lor de tablă. 

Ele abia așteptau să ne lase 
să ne potolim setea. 
Puneau găleata jos, 
pe pământ, 
și își trăgeau sufletul.

Erau îmbrăcate ca la țară, 
cu batic negru pe cap 
și cu același model de fustă albastră. 

Ne vorbeau blând - 
erau singurele ocazii 
când le auzeam glasul -, 
chiar dacă noi ne mai codeam, 
fiindcă nu știam dacă, 
într-adevăr, 
nu se gândeau 
că le-am putea îmbogăți apa 
cu virușii noștri; poate că 
ar fi început și ele 
să se încure prin curte ca iezii, 
cum eram noi.

Era o bucurie pentru ele, 
unde sperau că, 
pe lumea „ailaltă”, 
de care se simțeau mai aproape, 
nu vor mai suferi de sete, 
pentru că ne lăsaseră pe noi 
să ne răcorim cu apa adusă de ele.

Când mă aplecam pe ciuci, 
deasupra găleții, 
toate cele din jur 
încetau să se mai audă, 
se stingeau pe rând,
ca lampadarele din orașe; 
doar timpanele îmi trosneau ușor, 
cât dura băutul. 
Era gustul acela din basme, 
pe care mi-l imaginam, 
ori de câte ori citeam 
fragmentul lui Creangă 
despre fata moșului, 
după ce, 
harnică precum o știm,
curățase cuptorul din cale.
 
Mirosul hainelor femeii 
era la concurență - 
l-ai fi văzut alergând spre nările mele -, 
cu stropii care săreau de la clătinat...

În graba de a mă hidrata, 
atingeam cu nasul pelicula apei 
în care se oglindea cerul copilăriei.