Nunta era un eveniment 
la care eu trebuia 
să fiu cel mai important — eram naș!

Cu acest gând, 
asistam la împodobitul miresei și, 
mai ales, 
la decorarea ginerelui cu floarea aceea albă, 
durabilă și moale la pipăit. Materialul 
din care era confecționată 
mi se părea miraculos.

Mai toți urau mirilor: 
„Casă de piatră!” sau 
„Totul depinde de voi!”. 
Ce ușor îmi părea de înfăptuit traiul lor, 
dacă era vorba numai de ei doi! 
ziceam și eu în sinea mea.

Nu mă preocupa însă pe mine viitorul mirilor... 
Eram cu ochii pe cutia 
din care se scoteau florile 
și se fixau în pieptul nuntașilor. 
Visam la cea mai mare floare, pentru mine.

Prinsă la costumul ginerelui, 
peste bancnota de 100 de lei, 
cu chipul lui Bălcescu, ca un ochi albastru, 
floarea cea mai mare de până atunci 
îmi anunța că, pentru naș, 
tata mi-o va înmâna mie: 
în urnă rămăsese, cu adevărat, 
floarea cea mai prețioasă, 
amplă cât o pălărie de cowboy, 
pe care aveam s-o port chiar eu, 
țanțoș, 
printre copiii de vârsta mea.

O mână haină 
îmi apucă reverul 
și îmi prinse cu un bold, 
a cărui înțepătură îmi ajunse până în suflet, 
o floare ca pentru orice alt invitat, 
la rând, 
să fie ștampilat.

În fotografia cu finii,
m-am dat puțin înapoi -  
poza alb-negru, pe carton crestat, 
cum se făceau pe atunci, 
în anii șaptezeci. 
Nu mai aveam cu ce să mă fălesc, 
chiar aveam o lacrimă pe față.

Nu-mi depășisem condiția de copil, 
nici măcar pentru o zi, 
prin rangul de naș.
Nu mă ajutase nimeni...

Floarea cea mare din piept îmi lipsea...