Tema unei astfel de lucrări, precum Defăimarea lui Eminescu, de Constantin Cubleșan (Editura Junimea, Iași, 2022), oferă ocazia cititorului de a privi în trecutul, nu prea îndepărtat, și de a se minuna, la propriu, de „podoabele” estimative ale atâtor așa-zise personalități, deși efectul imediat al cunoașterii acestor opinii, afirmate, la vremea lor, ostentativ și de pe o mare poziție de… spiritualitate, este de profundă indignare.

Constantin Cubleșan reia firul dezbaterii pe seama valorii operei eminesciene, dacă aceasta mai răspunde sau nu „gustului cititorului actual”, pornind de la semantica presupusă de conceptul „detractor”, așa cum a fost pus în discuție de către Alexandru Dobrescu, în antologia intitulată Detractorii lui Eminescu: „Detractorul este în accepția curentă, persoana care lucrează cu bună știință la știrbirea (sau distrugerea) bunei reputații a cuiva”. În viziunea lui Alexandru Dobrescu, împărtășită de autorul lucrării de față, este necesară „relecturarea azi a textelor socotite de-a lungul vremii ca fiind detractoare la adresa lui Eminescu”, nu pentru a le motiva și încuraja, ci pentru a vedea „cum a evoluat în timp procesul de receptare și impunere a operei lui Eminescu în conștiința publică”. Primii detractori, precum Petre Grădișteanu, Gr. Gellianu, Al. Grama, Aron Densusianu și Anghel Demetriescu, taxați de Alexandru Dobrescu, drept „niște biete spirite pizmașe și obtuze”, au rezultat din polemica efervescentă a două publicații, „Revista Contimporană” și „Convorbiri literare”. Din activitățile conexe temei, Constantin Cubleșan reține decalogul pe care Ion Filipciuc îl propune în studiul Unde ni sunt detractorii? 1. Apologeții, 2. Adulatorii, 3. Prozeliții, 4. Mistificatorii, 5. Sanctificatorii, 6. Zeflemiștii, 7. Calomniatorii, 8. Defăimătorii, 9. Denigratorii, 10. Detractorii. Unde să fie detractorii? Poate nu ar fi deranjant să vezi ce scria un neica nimeni, Răzvan Rădulescu, în 1998, în revista „Dilema”, dar, iată pentru ce pleda, încă mai devreme, în 1990, Virgil Nemoianu, într-un articol publicat în revista „Astra”, articol intitulat Despărțirea de eminescianism: „abandonarea urgentă a eminescianismului care, de un secol încoace, are o influență nefastă asupra culturii noastre, întrucât îi canalizează energiile spre… naționalism și fascism”. Virgil Nemoianu propunea în schimb „modelul filosofic al lui Mihai Șora”. Batjocorirea poetului este prezentată în diacronie de Constantin Cubleșan, care se referă, între altele, la cazurile H. R. Patapievici (care „legitimează o cultură de tip Coca-Cola” – Theodor Codreanu), Cezar Paul-Bădescu (care, în anul 2000, a luat „o distincție pentru meritul de a-l fi desconsiderat public pe Eminescu”), Z. Ornea („care respinge instituirea unui fel de cult oficial al lui Eminescu, la date fixe: 15 ianuarie și 15 iunie, prelungindu-se astfel obiceiul – zice Z. Ornea – din anii comunismului”) etc. Între cei care „au protestat în articole de o reală duritate, s-au numărat (citez doar câțiva): Eugen Simion, Constantin Barbu, C. Stănescu, Leonida Lari, Constantin Trandafir, George Alboiu, Gheorghe Grigurcu, Alex. Ștefănescu, Cristian Teodorescu, Dragomir Horomnea, George Pruteanu, Dan Stanca, Eugen Uricaru, Mircea Iorgulescu, Tudor Opriș, Paul Everac, Răzvan Codrescu, George Munteanu și lista ar putea fi mult continuată”.

În cele din urmă, cine vrea să vadă cum a fost defăimat, de-a lungul timpului, singurul nostru geniu literar, caută și regăsește în această carte, elaborată, sub formă de compendiu, pe ton echilibrat, fiindcă orice s-a afirmat eronat despre Eminescu în sine, sub masca umanizării (oare cum e posibil să umanizezi o efigie?), se observă de la o poștă. Datorită operei imense pe care ne-a lăsat-o, mărturie a unei capacități de cunoaștere și de înțelegere fără egal, Eminescu este „omul deplin al culturii române” (Constantin Noica), fără de care, după cum susținea Emil Cioran, în Schimbarea la față a României, națiunii noastre nu i-ar fi revenit în istorie niciun rol important.